….

          Am cunoscut cândva un om care plângea zâmbind. Plângea de dor, de speranţă şi de teamă – aşa mi-a mărturisit. Sunt visuri care înspăimântă şi care dor, până când se concretizează. “Şi apoi de ce o să mai plângi”? am întrebat neîncrezător, circumspect. “De fericire că nu voi mai avea doar amintiri”.

Simţiri

          Cândva am învăţat că iubirea este un sentiment dual, unul capabil să ridice, să construiască şi, în acelaşi timp, să prăbuşească, să năruie. Fie că sunt oameni, fie că sunt piedici, fie că sunt impresii şi motive de orice natură, iubirea are această capacitate, de a ridica sau de a nărui. Am cunoscut oameni care îmi spuneau cât de stăpâni sunt pe iubirea lor. Nu ştiu dacă i-am crezut vreodată, mai degrabă decât dominatori i-am considerat sclavi ai sentimentului. Omul nu poate impune iubirea, Iubirea poate impune omului. Îi poate impune fapte, îi poate impune renunţări, suferinţe, momente prea greu de şters, care este mai bine să fie lăsate în praful uitării decât să se încerce să fie şterse cu buretele.

       Se mai spune, pe la colţuri, în şoaptă (sau poate nu) “ne-am consumat iubirea”. Nu ştiu dacă este adevărat, mai degrabă este o exprimare de conjunctură. Omul nu poate consuma sentimentul, doar îl poate împlini; îl poate trăi, simţi, se poate bucura de el, îl poate dori din toate puterile, dar nu mai mult. Pentru că realitatea este cu totul alta – sentimentul este cel care, după ce îşi începe dominarea, consumă. Consumă şi sufletul şi vlaga, şi roade, şi macină, şi chinuie şi arde. Dar cui îi mai pasă? Lumea trăieşte în grabă, iubirile se înfiripă una după alta stăpânind acelaşi trup până când, într-o clipă de uitare la porţile de iarnă ale înţelepciunii, s-ar putea – doar s-ar putea! – să realizăm că nu am iubit niciodată şi că nu am ştiut să o facem.

         Personaj: “A fost o vreme în care îmi doream un sentiment care să mă ucidă. Care să mă înflăcăreze într-atât încât să ard cenuşă şi să renasc pentru a arde mai tare. Doar să fie acelaşi vreasc care să îmi alimenteze focul. Să ardă şi el cu mine, şi să înviem amândoi, din cenuşa noastră, unul în braţele celuilalt”.

Rugă-poruncă

          Trăiesc într-o lume ciudată. Am cunoscut oameni pioşi care se rugau în gura mare sărutând icoane şi plecând de la biserică se înfundau în prima crâşmă întâlnită-n cale. Am cunoscut oameni care se rugau cu buze mute, fără a ridica un deget să li se îndeplinească dorinţa. Am cunoscut oameni care, nepierzând timpul cu rugăciunea, căutau să îndeplinească, să înfăptuiască. Nu ştiu cum este mai bine. Mi se întâmplă să mă cuprindă un soi de amnezie, un vârtej în mijlocul căruia, aruncat dintr-o parte în alta, să nu mai ştiu nimic. Nimic altceva decât că în pierderea mea trebuie să mă rog. Să mă rog poruncitor dumnezeului meu, nu celui al Omului. „Stirb nicht vor mir”!

Pe marginea aşteptării

        Stăteam, zăceam, nici nu mai ştiu. Cert este că aşteptam. Mi se părea că aştept pe o linie subţire, subţire ca un fir de aţă care se poate rupe oricând. În cugetul meu săpau adânc neîncrederea şi speranţa şi dorinţa şi dorul. Mă săpau… mă săpau ca pe o movilă de pământ, ca pe un petec în care trebuie îngropat ceva. Nici nu mai ştiam dacă trebuie să fiu îngropat sau dezgropat, delirul îmi era prea puternic şi simţeam nevoia să umblu, să alerg, să strig. Dar eu stăteam. Simţeam nevoia să strig, să îmi ajungă glasul acolo unde trebuia să fie, dar el mi se împotmolise în gât şi mă sufoca. Aşa mi se întâmplă de cele mai multe ori, să mă sufoce şi să mă doară tăcerea. Îmi amintesc că am auzit pe cineva strigând “linişte”! Am privit în direcţia din care venise porunca şi m-am gândit “ferice de cei săraci cu duhul”. Cum să îţi doreşti linişte în loc de tumult de vorbe? Cum să oferi tăcere şi răspunsuri scurte acolo unde trebuie rostogolită întrega lume în ropot de lacrimi care să ceară iertare?! Dar ce ştiu eu…

          Cert este că stăteam. Zăboveam. Aşteptam. Nu, să nu mă întrebe cineva ce aşteptam, pentru că nu voi răspunde niciodată. Adevărul este că am învăţat să aştept, asta fac cel mai bine, asta ştiu să fac cel mai bine, dimpreună cu alte lucruri care nu trebuie pomenite aici. Aşteptarea, s-a mai spus asta, poate să devină o meserie. Când eram întrebat, acum foarte multă vreme, ce vreau să mă fac atunci când voi fi mare, cred că niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte să spun: “aşteptător”. Nu, niciodată, deşi în unele momente ale vieţii am fost şi gunoier. Am strâns rămăşiţe şi resturi de vise şi de speranţă, crezând că nu mai sunt utile şi mă pregăteam să le arunc. Într-o noapte, însă, mi-am dat seama că meseria mea de gunoier fusese doar o impresie. În realitate eram alchimist. Din cioburi şi din frânturi recompuneam fără să îmi dau seama reţeta secretă în baza căreia urma să realizez imposibilul. Nu mai ştiu, parcă i se spunea “piatra filosofală”? Nu o descoperisem, dar aşteptam să o descopăr, şi eram aşa de aproape încât nu mai aveam nimic de făcut. Nu mai aveam decât să aştept să se recompună singură, sub imboldurile sufletului pe care îl investisem. Asta făceam, aşteptam…

          Nu cu mult timp în urmă, privindu-mă în oglindă, m-am întrebat: “De ce taci”? “Ce să fac, mi-am răspuns, uneori tăcerea are nevoie de aşteptare iar aşteptarea de tăcere. Atunci când aştepţi o minune nu taci? Doar buzele se mişcă imperceptibil şi neauzite, în formă de rugăciune îndreptată spre ceruri”. Şi recunosc, recunosc cu ruşine, dacă aş fi ştiut cum, dacă aş fi crezut în puterea mea de a o face, m-aş fi rugat. Nu am putut. Mi-a fost teamă de minciună şi de ipocrizie şi vreau să mă păstrez curat, aşa cum am decis să fiu pentru totdeauna. Poate de aceea, recompunându-mă şi pe mine din cioburi şi frânturi am început să aştept.

          Aşteptam incoerent pe marginea unei prăpăstii în care, dacă m-aş fi prăbuşit, aş fi uitat totul – amnezie completă şi ură perpetuă. S-a întrebat cineva de ce atunci când urâm ne uităm pe noi? Ne consumă sentimentele, ne consumă scopurile. Ne consumă într-atât încât atunci când le atingem rămânem stană de piatră privind în jur cu uimire. “Am făcut ceea ce am urmărit cu toată fiinţa să fac. Dar de acum încolo, ce urmează”? Urmează aşteptarea, probabil. Urmează aşteptarea pe muchia unei prăpăstii în care cred că rămâne la latitudinea fiecăruia dacă să se prăbuşească sau nu. Oare aşa să se cheme toate prăpăstiile? Slăbiciune? Ciudat… să stai pe muchia unei prăpăstii care să îţi scurme inima ca muchia unei lame de cuţit…

Gând

         Probabil am început să caut din clipa în care am ajuns pe pământul ăsta, fără să ştiu ce caut şi unde să o fac. Probabil că am mers orbeşte prin viaţă, cu privirea mereu înainte, fără să privesc în dreapta sau în stânga, stabilindu-mi ţeluri anume pe care, atunci când le atingeam, le simţeam dărâmându-mă. Omul care nu îşi mai doreşte nimic nu mai are altceva de făcut decât să moară. Până când într-o seară din umbrele căreia s-au desprins nişte ochi sclipitori mi-am aflat adevăratul ţel: să îmi găsesc fericirea. De atunci am căutat-o, am luptat să ajung la ea, am aşteptat-o plin de dor şi am dorit-o sufocat de aşteptare. Nu ştiu ce zi este azi, dar m-am trezit spunându-mi că nu se poate ca razele ei, ale fericirii, să îmi mai stea prea mult ascunse şi că mă vor scoate din starea muribundă în care mă aruncaseră căutări pe care nici nu le mai înţeleg şi cărora nici nu le mai văd rostul.

          Nu există cadavre vii, aşa îmi spun mereu, există numai oameni care mor puţin câte puţin, care se pierd în iluziile dezamăgirilor spunându-şi că vor rămâne nesimţitori până când sufletul le va zbura spre înălţimi. De cealaltă parte se aşează, însă, nebunii. Aceia care hotărăsc să se zbată să scape din ghearele împietririi, aceia care cu fiecare suflare pornesc să caute, să aştepte, să spere, să îşi dorească lupta eternă, lupta dusă împotriva morţii închipuite. Există nebuni care nu renunţă niciodată la luptă şi hotărăsc să trăiască pentru că ştiu, pentru că simt că în rătăcirile lor vor găsi izvoare minunate din care să îşi răcorească buzele.

          Mereu mi-am spus când mă trezeam că trăiesc, că lupt, că nu am dreptul să nu găsesc ceea ce caut. Dar parcă astăzi sunt mai sigur ca oricând că visul mi-a deschis porţile către împlinire.

 

De duminică

          Uneori am impresia că pe cât urăsc eu duminicile, pe atât de mult mă urăsc ele pe mine. Dar în ciuda lor şi în ciuda tuturor piezelor rele, în ciuda tuturor atitudinilor slugarnice, în ciuda tuturor dezgusturilor care mă îneacă atunci când văd îndoctrinarea şi damful de prostie răspândindu-se în alţii sub formă de miros de tămâie aprinsă, mi-am scris în suflet pactul care nu îmi lasă sufletul să piară. Uneori mi se pare că cerurile nu îmi mai sunt goale şi dumnezeii se întorc către aceia care le atribuie divinitatea.

          Duminică liniştită!

Ochi

          În ochii ei mi-am uitat uitarea de mine şi am redevenit ceea ce trebuia să fiu. Unii mi-ar reproşa nebunia, pentru că întrebat ce trebuia să fiu mereu am răspuns că nu ştiu. Dar simt acum că niciodată nu aş fi putut să fiu decât ceea ce sunt.

Incoerenţe

          Îmi spunea cândva un prieten: “eu pot citi mai mult decât poţi tu scrie”. Nu ştiu ce era, laudă de sine sau minimalizare a putinţelor mele. Eu, însă, am avut o perioadă în care am putut scrie mai mult decât puteam citi.

         Nu ştiu din ce vine uşurinţa în scriere – oricât mi-ar plânge unii de milă, în realitate scrisul este o activitate care nu necesită alt efort decât cel sufletesc – poate din faptul că niciodată nu scriu despre mine. Scrisul este o minciună, o poveste inventată întotdeauna, o realitate denaturată undeva la poale de munte cu pajişti verzi şi cu păduri lipsite de pericole, care nu mai ştiu să înghită vieţi, doar să le vegheze.

         Poate că uşurinţa scrisului îmi vine din incoerenţă. Am învăţat să îmi eliberez ideile, să le las să mă domine şi să mă stăpânească, să trec de la una la alta fără regrete şi să le las să mi se aştearnă sub ochi. Uneori ideile nu se mai caută, se oferă singure, în cadre de poveste şi în echilibre nevisate, nesperate vreodată.

          Actul creator presupune întotdeauna suferinţă, dar şi suferinţa are structuri şi paliere diferite, şi dacă aş spune că absenţa suferinţei îmi provoacă cea mai mare dintre suferinţe, ori nu m-ar crede nimeni, ori aş fi considerat nebun. Dar actul creator în sine este o nebunie, şi nu de puţine ori m-am întrebat dacă nu cumva dumnezeii, toţi şi fiecare dintre ei, nu sunt decât nişte nebuni de legat cărora în loc de haine strălucitoare li s-ar potrivi mai bine o cămaşă de forţă.

         Dar de ce, oare, de forţă? Poate că, în realitate, creaţia este dovadă de slăbiciune pentru că, indiferent de obiectul creat, creatorul ajunge să îl iubească. Iar iubirea este un sentiment care provoacă durere, care slăbeşte spiritul, care diminuează puterea – puterea voinţei.

       “Eppur si muove” – voinţa este motorul care face o lume să se învârtă sau o poate prăbuşi. Din pricina voinţei Pământul a rămas plat pentru prea multă vreme şi s-a rotunjit, vălurindu-se, mai târziu, poate când scăpând de platitudini în vreo cârciumă i-am perceput mişcare de rotaţie. Era prea târziu să fiu ars pe rug pentru blasfemie când clamam curajos “opriţi pământul, vreau să cobor”. Întotdeauna lumile sunt mişcate de voinţă, iar voinţa este, probabil, primul atribut al puterii. Este vorba aici de o conectare a două principii, anume “pentru a avea puterea trebuie să o vrei”, respectiv “puterea îşi va găsi mereu izvorul şi resurse în voinţă”. În zadar există putere fără voinţă, dar la fel de zadarnică este voinţa fără putere. Este probabil un cerc vicios care poate fi creat în jurul unei idei, dar chiar vicios fiind, cercul rămâne forma perfectă. Iar perfecţiunea… Perfecţiunea vine din putere, din voinţă şi din iubire. Să fie acesta secretul actului de creaţie?