P.S.

          Este miez de noapte. Mi se prelinge o umbră tremurândă şi lugubră pe perete, şi pare că totul tremură dimpreună cu ea în jurul meu. Nu ştiu dacă este cutremur sau plâns, habar nu am dacă mi se năruie psihicul sau dacă îmi izvorăsc ochii şi nici măcar nu îmi pasă, vreau doar să mă ţin cu îndârjire în lumina asta crudă care îmi face umbra să tremure. Poţi să spui ce vrei, că îţi scriu scriitoriceşte, că mă arăt fals, că mă ascund de mine sau de tine, dar nici de asta nu îmi pasă, de ceea ce mi-ai putea reproşa pentru că, în definitiv, este dreptul meu să aleg modul în care îţi scriu. La fel de bine îţi puteam scrie numele în zăpadă, sau cu abur fierbinte eliberat înspre înaltul întunecat al cerului. Indiferent cum ţi-aş fi scris, cu vorba, cu numele, cu sufletul, cu ochii, cu tremurul, indiferent cum, aş fi făcut-o cu aceeaşi cruzime a luminii care mai pâlpâie în adâncurile mele. Cândva credeam că am învăţat tot ce este de învăţat, că ştiu tot ceea ce este de ştiut – având în vedere că ce nu ştiu nu merită ştiut şi ce nu merită ştiut nu vreau să ştiu. Superficialitate se numeşte, este adevărat, dar şi superficialitatea se naşte în om din mulţumire, din automulţumire, iar eu, poate şi datorită ţie, poate şi altora care fără să îmi vrea răul au reuşit să mi-l facă, am devenit superficial. Am devenit superficial într-atât cât mi-am permis, pentru că dacă vreodată nu mi s-a permis ceva am făcut să mi se permită, am sfidat, m-am încăpăţânat, mi-am întors spatele, mi-am ascuns faţa şi am făcut orice ca răsfăţul să îmi fie complet. Este un lucru pe care vroiam să ţi-l spun – deşi nici nu am mai scris de mult – nici nu am mai vrut să scriu de mult. Scrisul este un răsfăţ, un răsfăţ al soartei care ia în braţe pe un muritor de rând cu intenţia nedeclarată şi prea târziu vădită de a îl trânti de pământ. Unele căderi sunt mai dure, altele sunt mai uşoare, dar oricum ar fi, ele tot căderi se cheamă. Gândeşte-te, sunt scriitori care după ce au asudat cu condeiul în mână au decis că tot ce făcuseră până într-un punct nu îi reprezintă. Este cumplit să te ruşinezi de opera ta şi să o negi, să te delimitezi de ea ca şi cum ar fi fost a altuia. Sau, mai gândeşte-te odată: sunt alţii care pentru a scrie au murit de foame, ori s-au lăsat cuprinşi de boală, iar soarta i-a răsfăţat cu aplauze pe care nici măcar nu le-au mai putut auzi. Sau, mai gândeşte-te, sunt alţii, unii, poate puţini, care compunându-se prin scris s-au crezut atât de puternici încât la prima fisură s-au năruit cu totul. Asta face scrisul, năruie şi redă năruiri, pentru că poveştile fericite sunt tot mai puţine în lumea asta, iar ea nu numai că nu le mai conţine, dar nici nu mai vrea să ştie de ele. Este uşor să transformi o poveste fericită într-una nefericită. Este suficientă o suflare, una ultimă; este suficientă o trăsătură de condei, un capitol în plus, o zi nouă, şi nici măcar o zi, o oră, pentru că fatalismele nu au nevoie ca să se întâmple nici măcar de o oră, mai degrabă de un minut, unul agonizant. Unele fatalisme, ca să se împlinească, au nevoie de ciclicitate. De fix un an de exemplu, sau de exact un secol, sau de un om care să semene cu altul, chiar dacă nu este acelaşi. Rareori se întâmplă în realitate ceea ce se întâmplă în scris, pentru că prins sub literă sufletul vibrează altfel decât prins sub povara zilei de mâine. Ziua de mâine – formulă stereotipă cu care s-au obişnuit prea multe guri, fără de care parcă nu se mai pot hrăni. Mă uitam deseori în jur şi când îi auzeam vorbind de ziua de mâine, mă întrebam: “dar cu clipa cum rămâne”?! Pentru că se poate întâmpla ca de azi pentru tine să nu mai existe mâine, sau pentru mine, sau pentru cine ştie ce suflet bezmetic care îşi aşteaptă eliberarea din carcerele umane în care şade ascuns. Obosisem să aud mereu “mâine, mâine”, şi uite că a venit azi, acel azi în care mâine este doar un fragment de timp care îşi pierde din importanţa esenţială şi pentru mine şi pentru îngerii care îmi închipuiam că îmi cântă. Gândeşte-te, eu fără muzică nu pot scrie. Nu pot scrie, nici nu mai vreau să o fac, şi mă întreb dacă se merită să îmi mai mişc pleoapa, să îmi mai las umbra să tremure de dragul unei fraze pe care nici nu o mai vreau terminată. A fost o vreme în care ştiam, mi se părea că ştiu să scriu, că ştiu ce înseamnă să scriu, că îmi cunosc dansul sălbatic al literelor pe aleile întunecate de suflet. Sufletele se întunecă şi se luminează şi ele, ca şi cerul, pentru că, probabil, ele sunt sămânţa de divinitate pe care o invocăm cu pioşenie atunci când cerşim milă. Întotdeauna zeii au cerşit milă, acoperindu-şi slăbiciunea cu imperiozitatea rugăciunii, înfruntându-şi temerile înspăimântându-i pe alţii, pentru că altfel cerurile ar fi fost goale, ca acum, şi stelele lucitoare ar fi luminat în ele doar pânze de păianjen.

          Scrisul… nu ştiu de ce vreau să revin la această obsesie, poate pentru că a fost o vreme în care nu ai înţeles-o iar eu nu ţi-am explicat-o. Scrisul este evadare, este călătorie, este înălţare şi deopotrivă cădere, este muzicalitate şi acord fals, în funcţie de personajul care este creat şi pus să vorbească. Doar că acela care scrie, făcând-o, nu mai are niciodată posibilitatea de a rămâne singur, unul singur, ci se disipă, se sfarmă, se rupe în bucăţi, devine mii de fărâme capabile să trăiască fiecare în parte şi, ca la un semn, să compună totul unitar în care să se manifeste ca personalităţi multiple. Scrisul este prin sine o formă de nebunie, şi nu de puţine ori m-am întrebat dacă nu cumva mi-am pierdut minţile. Dacă aşa este, uite, îmi trăiesc statutul lăsându-l să se manifeste în formele în care poate. De fapt, ca să fiu mai precis, aş mai putea spune că dacă nebunia este iraţională şi aruncă logica în întuneric, scrisul sfâşie şi aruncă scriitorul în bezna pierderii de sine, a autodistrugerii. Multiplicarea personalităţii poate să fie, de la un punct, un atentat la propria persoană, dar numai atunci când nu mai există piloni de susţinere. Mereu m-am autodistrus, dar am avut stâlpii, puterile, universurile în jurul cărora să mă reconstruiesc. Poate până astăzi, când am înţeles că scrisul sfâşie. Sfâşie, doare şi plânge. Plânge într-o conştiinţă comună care poate să îi absoarbă lacrimile, chiar şi atunci când nu îi cunoaşte motivele, dar care se izbeşte de concluzia inevitabilă: sunt clipe în care lumea devine mult mai săracă în minuni.

Stereotipie

          Dacă cineva are braţe slabe să facă bine să şi le întărească şi atunci nu îi vor mai tremura picioarele. Poate că nici acum nu văd rostul, pentru că există trupuri slabe cu inimi puternice şi inimi slabe cu trupuri puternice. Şi îmi spun, ce rost are, pentru că fiinţa umană mereu va fi marcată de slăbiciune?! Cei slabi nu pot învinge niciodată, înfrângerea va fi mereu prezentă, pentru că, aşa cum am mai spus acum… ceva vreme… orice ar face, oricine, nu va scăpa cu viaţă din viaţă. Iar de eroi înfrânţi, cine mai are nevoie?!

Spuse; nespuse; diverse

          Poate ar trebui să învăţ; să învăţ să tac. Să tac şi să nu mai spun niciodată nimic, să tac şi să devin eu însumi un mormânt incapabil să mai spună vreodată vreo poveste. Tăcerea poate să fie, de multe ori, cea mai bună, cea mai plauzibilă dintre afirmaţii. Mi-am impus-o de multe ori, nu am reuşit să o respect decât de prea puţine. Nu, eu nu am respect pentru tăcere şi nu o pot îmbrăţişa niciodată, nici măcar acolo unde ea îşi are prin excelenţă locul. Niciunde, nici pe tărâmurile pe care le stăpâneşte nu mă pot împăca deloc cu Tăcerea, la fel cum niciodată nu m-am putut împăca cu divinitatea. Sunt oameni pe care pacea îi poate strivi – să nu se mire nimeni, aşa cum sunt eu mai sunt şi alţii. Poate că m-am născut ca să pornesc războiae, acela al meu cu tăcerea, al meu cu cerul, al meu cu mine, al meu cu alţii. Sunt prototipul individului conflictual, acela care în mijlocul unei adunări simte nevoia să lovească cu pumnul în masă, sau în maxilarul vreunui comesean deranjant. Sunt cel care umblă în cimitire şi îşi închipuie că loveşte tăcerea în plexul solar, deşi nu mi-am imaginat niciodată că în locurile morţii ar exista vreo urmă de solaritate. Nici în măruntaiele tăcerii nu există lumină, mai degrabă există tânguirea amuţirii, pentru că omul, cât timp trăieşte învaţă. Învaţă el pentru sine sau îi învaţă pe alţii, dar limbajul tăcerii nu mi se pare o materie demnă de studiu, mai degrabă una care ar trebui interzisă. De fapt, mie îmi place să tac. Îmi place atât de mult să tac încât mă înspăimântă plăcerile pe care mi le pot oferi astfel. Cunoscând că stările de paroxism pot duce la tulburări mentale mă tem, însă, şi caut prin orice mijloace să rămân om obişnuit, om obişnuit cu tăcerile lui întrerupte de războiul cuvintelor care parcă se lasă viscolite în fraze, aruncate mai aproape sau mai departe sub securea semnelor de punctuaţie. Punctul taie întotdeauna, ca o secure, ca o ghilotină. Taie ideea, o tranşează dar în mod ciudat o face inteligibilă. Atâta timp cât, bineînţeles, există o idee, pentru că uneori, cu toţii, în luptele duse împotriva tăcerii, ajungem să bâiguim, să rostim cuvinte lipsite de înţeles, să vorbim fără sens, să pierdem ideea pentru a trece la o alta care nu are nimic în comun cu ceea ce se întâmplă în noi. I s-a mai întâmplat cuiva să spună ceva ce nu crede doar pentru că simte? I s-a întâmplat cuiva să spună ceva pentru că simte că trebuie să nu tacă? I s-a întâmplat cuiva să vorbească? Să vorbească fără noimă, doar ca să nu tacă, să nu spună nimic şi totuşi cuvintele să i se învălmăşească pe buze în luptă aprigă cu tăcerea care s-ar putea instala în urma lor sau înaintea naşterii lor? Mie mi se mai întâmplă, rar, este adevărat, pentru că fiind om al contradicţiilor îmi îmbrăţişez tăcerile vorbindu-le, chemându-le, şi deopotrivă, după ce îmi las cuvintele să se rostogolească aştept să îşi moară ultimele ecouri în tăcere. Mi se mai întâmplă să tac vorbind şi să vorbesc tăcând, ca şi cum – deşi nu îndrăznesc să afirm că ar fi aşa – am învăţat să îmi îmbin contradicţiile, să le împac între ele şi, prin asta, să ajung eu însumi la ceea ce ar fi trebuit să fiu. De fapt, la ceea ce cred că ar fi trebuit să fiu, pentru că există o singură certitudine de care ne putem, la alegere, lega sau dezlega, în funcţie de momentele pe care le trăim şi în funcţie de preferinţe. De aceea îmi spun, poate că ar trebui să tac, să învăţ să tac. Să devin tăcut şi să nu mai eliberez niciun geamăt, nicio vorbă, nicio frază, nicio sclipire de verb, pentru că dacă verbul înseamnă acţiune, nedorindu-mi să mai acţionez ar trebui să îmi uit fiecare fărâmă de gramatică. Şi totuşi, îmi spun, “a zace”, deşi ar susţine unii că este verb, ar trebui să fie considerat altceva, altfel. Nu, e greşit, pentru că şi inacţiunea este tot o acţiune, o aşteptare care nu vrea să ridice nici măcar un deget ca să ia sfârşit. O aşteptare împietrită care apasă peste oase curăţându-le de învelişul lor pământesc şi transformându-le în praf, în pulbere şi în cenuşă. Dar nici atunci tăcerea nu poate să câştige asupra oamenilor îndărătnici, pentru că orice îşi spune povestea sa, şi praful împrăştiat de adierea vântului, şi foşnetul frunzei, până şi scârţâitul vreunui fulg de zăpadă răzleţ, călcat sub picior. Aşa mă gândesc, orice este strivit, zdrobit, împrăştiat, nu va face nicicând front comun cu tăcerea decât atunci când dispare definitiv în neguri, în întunecimi sau în uitare. În uitare poate ar trebui să mă pierd şi eu ca să pot să învăţ să tac şi să mă învăţ cu tăcerea, să mă supun ei. Dar dacă tac, cine ar mai spune ce este de spus? Mereu este ceva de spus. Şi ce s-ar întâmpla cu vorbele nerostite? Ce s-ar întâmpla cu spusele ipotetice, nenăscute încă din cauza nespunerii? S-ar pierde, poate, deşi sunt unele lucruri, unele idei, unele principii, unii oameni, care nu trebuie să fie pierduţi niciodată, chiar dacă spectrul lor bântuie prin răni de suflet şi nu le mai lasă niciodată să se închidă. De cele mai multe ori îmi spun că tăcerea este ultima înfrângere pe care o voi mai suferi, dar mai este timp până să îi vină vremea, iar eu am fost învăţat că la luptă nu se renunţă niciodată, pentru că în unele cazuri, deşi devine inutilă, capătă forma unei vrăji care împinge cuvinte dincolo de cele mai întunecate hotare.

Absurdităţi

          Îmi împletesc fumul de ţigară cu raţiunea stearpă, cu gândul născut mort, cu litera incapabilă să vibreze, chiar dacă este inclusă într-un cuvânt exact acolo unde îi este locul. Uneori mi se întâmplă să mă simt un cuvânt rămas fără frază, pentru că, de fapt, orice om ajunge să reprezinte, la un punct, un singur cuvânt – numele pe care îl poartă. Nimic mai mult, nici trăiri, nici amintiri, nici sentimente, nici certitudini sau incertitudini. Toţi devenim un cuvânt, un nume dăltuit pe o piatră funerară sau imprimat adânc în schingiuirile inutile ale vreunui suflet. Se mai întâmplă să ne uităm până şi numele, să devenim incapabili să le mai pronunţăm, şi atunci, în acele clipe, se nasc noi limbi moarte, incapabile să exprime ceea ce nu mai este de exprimat. Oamenii se exprimă pe ei înşişi, în modurile lor personale, convenabile şi caracteristice, în funcţie de ceea ce conţine fiecare. Şi totuşi, în mod cumplit, se poate întâmpla să ajungem să nu mai conţinem nimic, şi să ne conţină doar alţii, eventual, ultimi ştiutori de limbi moarte care nu vor mai uni niciodată sufletele care simt la fel. S-ar putea spune că din conştiinţa unui neam, a unei naţiuni, face parte în mod absolut necesar limba. Limba care exprimă, care ordonează sunetele, care le transformă în mod magic în oglindiri de suflet şi de raţiune. De multe ori m-am întrebat dacă limbile mor odată cu naţiunile, sau poate după ele, sau, de ce nu?!, înaintea lor. Chiar aş îndrăzni să afirm că o limbă moare, moare efectiv atunci când nu este capabilă nu să articuleze, ci să vorbească, să spună. Deşi alţii m-ar contrazice, afirmând pe bună dreptate că agonia nu este moarte prin ea însăşi. Doar că agonia este prevestire, prevestirea morţii, iar ultimul cuvânt spus, ultima formă vibrantă echivalează cu părăsirea trupului de către suflet, exact ca un abur eliberat în miez de iarnă, sau ca un fum de ţigară expirat nepăsător înspre înalturi.

          Am cunoscut cândva un om a cărui spaimă atotcuprinzătoare era moartea. Moartea, Doamna cu coasa, The Grim Reaper, sau cum veţi mai dori să îi spuneţi. Nu îi spunea niciodată pe nume, nu îndrăznea să o înfrunte, ci îi căuta nume ascunse, ofrande care ar fi trebuit să o îmbuneze. El nu ar fi trebuit să moară niciodată, ci să se ducă, iar moartea nu se numea Moarte, ci Trecere, Plecare. Mi-am amintit de el privind cum fumul eliberat din plămâni mi se ridica spre cer, împletindu-se cu ceaţa lugubră, lăptoasă şi umedă. “Oare de fiecare dată când expir fumul ăsta păcătos îmi extirp şi o frântură de suflet”? Mă întreb şi îmi vine să râd, să râd de cei care nu fumează, pentru că dacă ar fi aşa, risipirea lor ar fi bruscă, totală, poate chiar dureroasă. Pe mine mă doare mereu când îmi mai pierd câte o frântură de suflet, când îmi mai înşel câte o speranţă, când mai trădez câte un vis. Pe mine mereu mă doare. Poate de aceea fumez, ca să îmi risipesc sufletul pe rând, frântură cu frântură, abur cu abur, atom cu atom, pentru că unii nu suntem făcuţi pentru suferinţele mari. Dar până şi marea suferinţă este un viciu, la fel cum viciu devine şi sondarea imaginaţiei în căutare de demoni, de monştri, şi dansul, mai ales dansul desfrânat al disperării, imaterial şi pierzător înspre alte zări care s-ar dori a fi luminoase. Şi m-am mai întrebat, oare ce înseamnă lumina? Mie nu îmi place, eu nu o pot descrie şi nici caracteriza. Putem preţui oare ceva fără să cunoaştem antagonismele? Se poate descrie bucuria fără chinul tristeţii? Se poate dezvolta iubirea fără oprimarea urii? Ura, am spus cuiva, este principalul motor al universului. Ea face lucrurile să se învârtă, sub spectrul unei ameţeli a conştiinţei, sub pierderea conştienţei strivite de evidenţe. De ce, oare, un om, văzând evidenţa o poate contesta? De ce ne spunem, disperaţi: “Nu se poate”?! Poate pentru că în felul acesta ajungem să acceptăm ceea ce ni se pare inacceptabil şi pentru că orice stare, orice noţiune, nu poate fi definită decât prin opusurile ei. Dar dacă ar fi aşa, prin expirarea fumului de ţigară, prin eliberarea lui în atmosferă, nu înseamnă că neg şi că încerc să îmi păstrez sufletul în mine?! Exact ca o contradicţie primordială care m-am obişnuit să fiu, nu mă pot hotărî, nu îmi pot găsi răspunsul – moartea începe din prima clipă de viaţă, sau viaţa începe abia după ultima suflare? Aş întreba, dar nu mai ştiu pe cine, pentru că am impresia că în jurul meu sunt numai popi. Popi şi cioclii, iar de aceştia, atâta timp cât voi mai avea puterea să trag din ţigară, mă voi feri întotdeauna.

….

          Visul îşi are propria muzicalitate, chiar şi atunci când se strecoară din amintire şi se pierde în uitarea de o clipă, pentru a reveni de fiecare dată ca un spectru al părăsirii. Visul îşi are propria muzicalitate, chiar şi atunci când nu mai poate fi atins.

Metalul săptămânii

          Am învăţat că există coloane vertebrale care nu se pot îndoi; că există vertebre care nu pot fi tasate; că există oase care nu pot fi măcinate în praf; că există spirite care nu pot fi înfrânte. În definitiv toţi, fiecare dintre noi oamenii, este capabil ca, având un punct de sprijin, să răstoarne lumea. Cu sau fără pârghii, doar cu puterea trasă din legături indisolubile.

De duminică

          Zi de duminică – urâtă și plictisitoare în toate cele, indiferent cât este de sfântă sau de nesfântă. Spuneam cuiva că timpul nu se mai întoarce niciodată și că uneori îmi doresc să îmi găsesc butonul de „load” pentru a îmi îndrepta greșelile. Speranțe deșarte, deși mi se mai întâmplă să mă trezesc captiv într-o zi neagră de sărbătoare. Duminică suportabilă!

Gând

          Simțeam teamă, ăsta este adevărul. Nu, mint, nu teamă, spaimă. Mint din nou, este ceva ce fac față de mine de ceva vreme. Nu sunt un mincinos, m-am învățat să le spun mereu altora adevărul, mă mint doar pe mine. Nu simțeam nici teamă nici spaimă, teroare. O simțeam cum mă apuca de gât, cum mă sugruma, cum începea să mă sufoce cu ghearele. Teroarea este un animal, o fiară dezlănțuită care se ivește atunci când nu te aștepți și care începe să strângă mai puternic ca orice durere. O simțeam cuprinzându-mă în felurile ei, nevăzută, ascunsă, descoperindu-și târziu, când nu mai era nimic de făcut, chipul hidos. O simțeam cuprinzându-mă, străpungându-mi măruntaiele ca o lamă de cuțit, rotindu-se între ele ca să le încurce, să le răsucească, să le transforme în ghem dureros și în abis complet pe care să mi-l planteze în coșul pieptului. Nu știu cum îi torturează pe alții, dar mie asta îmi face de fiecare dată, mă golește, mă smulge de mine, din mine, mă reduce la stadiul de animal disperat, terifiat că nu mai are unde să își afle adăpostul. Atunci reacționez – spun că reacționez, nu acționez, pentru că acțiunea presupune cel puțin o urmă de logică, dar în mintea mea nu se mai leagă gânduri, răsună doar cuvinte fără șir și fără înțeles pentru alții. Exclam, uneori, parcă în culmea mirării: “Nu se poate”! Dar pentru mine nu există nicio urmă de mirare, doar disperarea care răspunzându-mi ca un ecou mă alungă, mă face să fug de ea pe străzi întunecate pe care deși le-am mai văzut nu le mai cunosc. Alerg prin mine și prin afara mea ca să scap de mine, căutându-mă cu privirea în locuri pe care cândva le priveam altfel. Mă părăsesc, ăsta este adevărul, mă rup de mine și mă caut cu privirea pe mine cel care eram altădată, cel necuprins de teroare, cel care făcea față spaimelor, cel care știa să se teamă cu măsură până când, plictisindu-se, începea să își înfrunte temerile. Nu, nu mă găsesc nicăieri, mă regăsesc captiv tot în mine, strivit tot mai mult de povară, scormonit de durerile abdominale, de golurile sufletești care se adâncesc mai mult decât cerurile. Privirile îmi caută disperate în jur, netrăind deși încearcă să retrăiască, să regăsească un “nu știu ce” care s-a pierdut într-o dimineață plină de negură. Cred că știu, cred că știu când s-a pierdut acel ceva și dacă aș fi sigur, m-aș privi înspăimântat de mine reproșându-mi că nu am ridicat niciun deget să împiedic… Ce să împiedic?! Să mă împiedic pe mine să mă scufund în delir, să mă leg cumva, să mă înrădăcinez într-o realitate pe care să nu mi-o mai fac nici vis nici amintire, ci prezent. Poate aș fi strâns o mână tremurândă și nu i-aș fi dat drumul, nu aș fi lăsat-o niciodată să îmi refuze mângâierile, și dacă ar fi încercat să se îndepărteze, aș fi găsit în mine puterea să poruncesc. “Așteaptă”! Sunt momente în care mi se întâmplă să cad, să mă părăsească puterile și dorința, îmi mai rămâne doar voința călită în focurile orgoliului. Asta m-a învățat orgoliul, că eu sunt altfel decât ceilalți, că eu pot, că este de ajuns să vreau, pentru că voința îmi va pune la îndemână și mijloacele, și resursele și puterile. Puterea este întotdeauna o resursă regenerabilă, și chiar și când scade și dispare, poate renaște dintr-un semn, dintr-o vorbă, din ceva, orice, care să realimenteze motivația. Puterile se trag întotdeauna dintr-o motivație, iar motivația se trage fie din sine fie din alți oameni. Mi se pare, uneori, că în poruncile mele ar sta motivația, sau că ele însele ar deveni motivație, de aceea îmi închipui că pot, că pot orice, inclusiv să mă opun ireversibilității. Știu, sunt doar închipuiri, vise copilărești și speranțe deșarte în mijlocul cărora nu ar trebui să îmi mai găsesc locul deși eu insist. Recunosc, uneori insist prostește, indiferent de rezultate, până când mă părăsesc puterile. Atunci nu îmi mai doresc decât să mă odihnesc, să dorm, și o lespede de mormânt mi se pare mai caldă decât umărul dezgolit al oricărei femei. Atunci, când mă întind uneori prin vreun cimitir pe care îl găsesc prin drumurile mele, pe vreo lespede sub care zace cineva necunoscut mie, îmi regret întârzierile și îmi pretind drepturile. Îmi amintesc cum o voce m-a chemat la ea, dar eu, nesigur, am amânat pentru încă o vreme. “Când vii la mine”? “Mai stau puțin și vin”. De multe ori, ca într-o vizită, ca într-un vis, îmi vine să îmi spun: “Am zăbovit destul”. Dacă m-ar mai chema… Nu mă mai cheamă nimeni, dar m-aș duce.