(Pseudo)raţionamente

          Într-o noapte în care nu puteam să dorm am început să îmi scormonesc amintirile, să le iau pe cele la care alegeam să mă opresc şi să le cântăresc, să le studiez, să extrag din ele esenţele care mi-ar fi putut răspunde la întrebări pe care nu îndrăzneam să mi le rostesc. Îmi amintesc că deşi refuzam să conştientizez, la câteva zile după ce împlinisem cincizeci de ani, întreaga mea fiinţă îşi striga întrebarea, nemulţumită de ceea ce ajunsese. “De ce sunt aşa”?! strigam eu însumi necunoscutului, cu o teama imensă de a mă întoarce înspre mine şi de a mă privi. I s-a mai întâmplat cuiva să îşi pună o asemenea întrebare? A mai păţit cineva asta – să se aşeze în aşternuturile în care îşi doarme somnul, în care îşi trăieşte mica moarte, şi să se întrebe “de ce”? Doar “de ce?”, întrebare despre care am mai spus şi mi s-a mai spus că devine, la un moment dat, enervantă şi copilărească. Dacă “de ce?” este întrebare copilărească, atunci copilul este mereu cel mai de seamă dintre filosofi, pentru că îşi caută, cu minte ascuţită, răspunsuri şi explicaţii pe care le şi găseşte, într-un fel sau în altul. Doar că mereu aflarea răspunsului generează o altă întrebare – acelaşi “de ce?” cumplit şi apăsător care caută să înlăture în totalitate dubiile.

          Mă speriasem puţin pentru că, abia ajuns la cincizeci de ani, fără să fi avut vreodată tangenţe cu filozofia, fără ca măcar să fi cochetat vreodată cu ea, îmi simţeam în suflet aceeaşi întrebare şi am început să îmi spun că dau în mintea copiilor. Era, totuşi, prea devreme – aşa mi-am spus, deşi la fel de bine aş fi putut să spun că este prea târziu. Cum am ajuns eu la cincizeci de ani nu ştie nimeni, nici măcar eu nu ştiu. Parcă mereu am încercat, ca în povestea pe care o scrie un bun prieten al meu, să prind timpul în mâini şi să îl strâng – să îl strâng de un gât imaginar până când împietreşte în moarte şi încetează să mai curgă. Dar asta trebuia să o fac eu cu zeci de ani în urmă, poate cu vreo douăzeci, nicidecum acum, când timpul meu a trecut prea mult şi prea repede, pe nesimţite, pe nevăzute, pe furiş! Întrebarea care a urmat m-a contrazis cu desăvârşire: “De ce m-am furişat prin timp”? Adică, cum să mă furişez eu prin timp dacă timpul mi s-a furişat mie şi s-a furişat din mine? Dacă fiecare om este un rezervor de timp, iar timpul este un combustibil care alimentează fiinţa umană? Combustibil care îi dictează foamea, setea, nevoia sexuală, căutarea intelectuală şi inclusiv (sau mai ales?) moartea? Mă întrebam, deci, de ce mă furişasem eu prin timp, în loc să îl iau de guler, să îl oblig să facă ceea ce îmi doream eu, nu eu să fac ceea ce îmi impunea el. Poate pentru că ne naştem proşti şi pe măsură ce avansăm în vârstă unii dintre noi se mai şi deşteaptă din somnul raţiunii devenind inteligenţe ascuţite. Eu de care oi fi?! Uneori îmi spun: “cincizeci de ani scurşi de pomană. Timp în care nu am făcut altceva decât să îmi distrug trupul, existenţa”. Când mă întâlnesc cu vreun mincinos care are tupeul să mă înşele spunându-mi în faţă “Eşti neschimbat!” îmi spun că este, totuşi, posibil să fi îmbătrânit frumos. Şi aici sunt mai multe căi pe care mi s-ar putea scurge raţionamentul – asta dacă ceea ce fac eu se poate chema raţionament şi nu este doar o scălămbăială, o maimuţărire a inteligenţei de către un stupid. Pentru că da, de multe ori mă simt un prost, un stupid care are pretenţia că vârsta, una dintre cele mai mari frustrări ale omului, l-a înzestrat cu daruri deosebite.

          “Eşti neschimbat”! Dar de când?! De ieri? Adevărul este că de ieri mi s-au adâncit ridurile… Sunt neschimbat de când eram de treizeci sau de douăzeci?! Dar atunci eram un prost, unul care fugea după plăceri facile, care nu avea în cap decât planul de distracţie pentru a doua zi şi care în anumite circumstanţe, îşi dovedea prostia uitând, de la un anumit punct care nu rămânea fix ci vălurit şi mişcător, câte carafe de vin a băut. Adică, există oameni care au curajul să spună în faţa altora ceea ce cred despre ei? “Eşti neschimbat” nu este cumva echivalentul unei jigniri? “Eşti un dobitoc!”, spre exemplu. Şi apoi, cel sau cea care proferează o asemenea jignire, să îşi râdă pe ascuns de incapacitatea mea intelectuală. Asta este adevărat, poţi ocărî pe cineva fără să îi permiţi să îşi dea seama şi să râzi în adâncurile tale.

          M-am mai gândit la multe. Am încercat să fac tot felul de divagaţii, am emanat tot felul de raţionamente, de pseudoadevăruri sau de pseudominciuni – pentru că nu m-am hotărât încă dacă voi putea vreodată să disting adevărul de minciună. Dar mereu, oricâte întrebări mi-aş fi pus, mereu îmi revenea aceeaşi întrebare: “De ce sunt aşa”? Ştii… poate că sunt aşa tocmai pentru că toţi trebuie să murim într-un fel. Mai tineri sau mai bătrâni, mai inteligenţi sau mai puţin inteligenţi, cu mai multe sau mai puţine întrebări, mai mulţumiţi sau mai nemulţumiţi de noi. Cândva îmi propusesem să mor de tânăr, şi poate că nu era nicio pagubă, având în vedere că există oameni care îmi spun “eşti neschimbat”! Minciuni! Mă simt schimbat. Au fost timpuri în care acţionam în virtutea impulsului. Acum trăiesc altfel, acum nu mai acţionez, doar mă întreb de ce am făcut ce am făcut, sau de ce nu am făcut altfel. Atunci trăiam în braţele speranţei, acum speranţa abia mai trăieşte în braţele mele.

6 comentarii la “(Pseudo)raţionamente

  1. rene2686 spune:

    „… Nu vremea trece, noi călătorim! Un veac, o zi, măsura-i deopotrivă….” spunea Lucifer lui Adam în tragedia omului- timpul nu trece doar noi ne schimbăm … Timpul e veșnic 🙂

    • Nevermore spune:

      Rene, este un punct de vedere filosofic care insa, nu este aplicabil rationamentelor comune. In dimensiunea umana, unanim acceptata, timpul este perceput ca trecator pentru ca nu avem capacitatile necesare de a vedea altfel. Vorba poetului, „e vesnica pe lume doar schimbarea”. La fel de adevarat mi se pare si ca timpul este infinit si nelimitat si in interiorul sau se manifesta schimbarile.🙂

  2. rene2686 spune:

    Noțiunea timpului e inventată de om🙂 sunt doar zile și nopți pe care noi le numim timp :)…. Dar recunosc omul are nevoie de noțiunea asta

    • Nevermore spune:

      Rene, se considera ca timpul este un concept fundamental al filosofiei, iar filosofia fiind inventata de om, acelasi lucru se poate considera despre timp. Pe de alta parte, Da Vinci numea oamenii „copii ai timpului”. Si de aici ar incepe un joc de-a oul si gaina. Este o idee foarte interesanta.🙂

  3. rene2686 spune:

    Da mai țin minte că în liceu la orele de filozofie care erau preferatele mele discutam cu inversunare despre timp …. Cel mai mult mi-a plăcut teoria lui einstein…. Relativitatea timpului….

    • Nevermore spune:

      Rene, de multe ori ma intreb de ce anume sunt atrasi oamenii de filosofie – din nevoia de a intreba, din nevoia de a cauta raspunsul sau din nevoia de a nu il gasi? Timpul in sine ca notiune si nu numai are farmecul sau, inclusiv trecerea.🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s