Personaj

          Pentru început ar trebui să recunosc că nu am spus niciodată, nimănui, vorbe stupide şi patetice. De fapt, mint! De patetismele iubirii nu m-am putut feri niciodată, nici eu, ca oricine altcineva. Am aruncat cu vorbe de iubire până între stele, până în adâncurile pământului, până în cele mai ascunse profunzimi ale sufletului. Dar de alte patetisme m-am ferit mereu – mai ales de acea boală aproape exclusiv femeiască pe care eu o consider psihică – anume de a pretinde că m-a ucis cineva. Eu nu cred în morţi vii, nu există aşa ceva – nu există nici zombi, nici oameni care doar vieţuiesc pentru că le-a fost ucis sufletul. De fapt este invers, moare trupul şi sufletul supravieţuieşte, nu altfel. Am auzit de multe ori inepţii, de unele am râs cu poftă, pe altele le-am ignorat cu desăvârşire. Îmi consideram timpul prea preţios pentru a lua în seamă prostiile altora şi pretinsele lor suferinţe, pentru că, dacă m-ar întreba cineva…

         Dacă m-ar întreba cineva ce consider că este cel mai preţios lucru pe lumea asta, aş spune că eu. Pentru că nu mă preţuiesc numai eu, m-au preţuit şi alte persoane, pe rând, deodată, cu sau fără temei, cu interes sau fără interes manifest. Oamenii ni-i preţuim întotdeauna pentru ce ne oferă, nu pentru ceea ce sunt ei, şi am ajuns la concluzia că asta ar fi boala nu numai a secolului, ci a umanităţii. Preţuim un om nu pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce vedem în el, sau simţim alături de el. Nu, nu pot spune că am cunoscut vreunul care să se ofere în mod ideal. Şi cu atât mai puţin, dacă ar exista un asemenea specimen, să fie apreciat pentru dăruirea lui. În general, am observat, oamenii nu sunt apreciaţi pentru capacităţile de dăruire, ci pentru prostia care le însoţeşte. Altfel nu s-ar spune, foarte adevărat, de altfel, “nu e prost cel care cere, prost e ăla care dă”.

          Cât despre iubire, pentru că şi aici vroiam să ajung, sfatul meu, pentru oricine doreşte să mă asculte, este să se ferească. Să se ferească, pentru că întotdeauna, mai ales în cazul femeii, iubirea trece prin stomac, iar bărbatul este recunoscut pentru sărăcia de sânge, motiv pentru care în destule situaţii gândeşte cu alte părţi ale corpului decât capul. Aceasta este iubirea în cea mai mare parte a ei, o luptă surdă a egoismului burţii cu egoismul instinctului, luptă în care sufletul pretinde cu glas tremurat că este prins la mijloc şi că este strivit în încăierare. Dar fără să moară cu adevărat, poate doar contorsionat de durere sub loviturile de picior ale orgoliului şi ale disperării, este capabil să îşi ceară în văzul lumii dreptatea, dreptul de a fi numit victimă; victimă, chiar dacă nimeni, din respect forţat sau din laşitate, nu îi va arunca vreodată realitatea în faţă: victimă colaterală. Este foarte adevărat, nu este frumos să loveşti în cineva deja căzut la pământ – este umilitor, şi sub povara disproporţionată a eşecului, disproporţionată în raport cu puterea de rezistenţă,  sufletul se poate simţi mai apăsat de ultima lovitură decât de toate celelalte Pe de altă parte, însă, ce este o victorie dacă nu este adusă la cunoştinţa lumii?! La fel de adevărat precum este faptul că învinsul nu suferă niciodată pentru înfrângere, ci pentru gustul ei amar, pentru umilinţa ei. De când am învăţat asta mi-am dovedit că eu, dacă vreau, pot orice; ceea ce nu pot nu mă interesează.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s