…..

          Intrasem pe porţile visului într-o lume magică, una căreia nu îi puteam stăpâni necuprinsurile, căreia nu îi puteam prevedea nesinceritatea şi care mă absorbea tot mai mult, ca un delir din care nimeni nu mai are scăpare. Poate de asta s-a îndepărtat lumea de magie, de asta şi-a pierdut vrăjitorii şi şi-a vânat vrăjitoarele, de teamă să nu se mai dezrădăcineze din concret. Sunt lumi în care oricine se poate pierde, sunt oameni care nu mai lasă nicio urmă de scăpare, chiar şi atunci când sugrumă cu degete reci speranţa. Deşi speranţa nu este altceva decât o apăsare, una inutilă şi dăunătoare, unul dintre cei mai mari duşmani ai omului concret. Ce este omul concret? Cine este? Asta mă întreb în nopţile care îmi devin tot mai friguroase în absenţa unui trup care să mă încălzească. Mă pierd în ceaţa raţionamentului tot mai mult şi îmi uit de raţionalul care ar trebui să risipească pâcla lăptoasă în care rătăcesc de prea multă vreme.

          Omul concret, îmi spun mereu, este un om cât se poate de normal. Mult prea normal pentru gustul meu. Mult prea ancorat în lumi cărora se zbate să le facă faţă. Omul concret este cel care se sufocă atunci când stomacul îi cere o coajă de pâine şi nu are de unde să o scoată. Tot el, omul concret, este acela care atunci când se loveşte cu capul de un perete, de un zid pe care nu îl poate trece, fuge de el în prima crâşmă care îi iese în cale sau în primul flacon de antidepresive care îi cade în mână. Omul concret este acela care simţindu-şi nopţile goale caută să le umple, nu să le dezgolească şi mai tare, ca pe un trup de femeie. Nu, cu siguranţă nu mai sunt de multă vreme un om concret. Sunt, cum îmi place să îmi spun uneori, o ciudăţenie evadată dintr-o menajerie într-un vis plăsmuit ca alternativă. Sunt o nebunie prin mine însumi, un circ ambulant în care mereu se schimbă dictatorii dar care nu are curajul să se pulverizeze de unul singur. Sunt zidul unei ruine care, dacă ar avea curajul, s-ar umple cu praf de puşcă, nicidecum cu praf de piatră roasă de timp.

          Mă roade timpul, mă erodează, mă distruge, mă îngălbeneşte ca pe o coală albă de hârtie peste care nu se mai aştern nici cuvinte, nici semne de punctuaţie, nici lacrimi, nici sărutări, doar praf de secunde trecute mereu în zadar. De la aşteptare la zădărnicie nu mai este decât un pas, dar eu, ca un nou născut, nu ştiu, nu sunt capabil să îl fac. Tocmai pentru că nu sunt un om concret, pentru că sunt altceva, un încăpăţânat care crede în ceva ce lumea a uitat să aprecieze. Asta ştiam, şi totuşi nu îmi mai dau seama, nu mai ştiu ce sunt. Sunt eu ficţiune, nefiind om concret? Sunt pură nebunie nefiind capabil să îmi prind realitatea în rădăcini? Se spune că ficțiunea are rolul primordial de a salva omul concret. Poate că este adevărat; deși nu sunt om concret știu că până și în cazul lor marile absoluturi se pot nărui.

//

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s