Amestec de concepţii

        M-am întâlnit cu un cunoscut pe care nu l-am mai văzut de multă vreme. M-am oprit câteva minute, să îl întreb ce mai face. Mi se părea schimbat faţă de cum îl ştiam eu şi am încercat să identific în ce constă schimbarea. O simţeam nu neapărat în fizic ci mai degrabă în aerul lui. Părea afectat şi răspunsurile sale mi se păreau stereotipe şi într-un fel calculate; pregătite dinainte, de parcă ar fi ştiut că urma să ne întâlnim. Studiile şi credinţele mele mă împiedică să dau crezare ideii că este posibil ca cineva să citească viitorul. În interiorul ordinii în care trăiesc nu este negată variabila, dimpotrivă, având în vedere că am studiat matematica iar viitorul nu poate să fie altceva decât o variabilă. O necunoscută pe care nu o poate rezolva un oarecine, care să îşi arunce o privire în interiorul palmei cuiva şi să le cunoască pe toate. Viitorul este o variabilă tocmai pentru că este determinat de acţiunile individului, de gândurile sale, de hotărârile lui, de influenţa cumulată a prea multor factori pe care numai un nebun ar putea pretinde că îi poate ţine sub control. Viitorul este mereu incert, este o ecuaţie – adevărat, a cărei ultimă rezolvare este aceeaşi. Doar că, în viaţă, ca şi în matematică, orice problemă poate să aibă una, două sau chiar trei metode de rezolvare. Sau, de ce nu, pentru că şi asta este posibil, nicio rezolvare.

         Cunoscutul meu îmi părea schimbat, spuneam, şi nereuşind să descopăr natura schimbării privindu-l omeneşte, am ales să îl privesc ca matematician, ca pe o ecuaţie care, într-un fel sau altul, trebuie rezolvată. Nu a întârziat mult, m-a salutat, şi-a exprimat bucuria de a mă fi întâlnit şi după ce îmi strânse mâna se pierdu în vălmăşagul străzii. Dar deşi s-a îndepărtat de mine atât de repede, m-a însoţit pe drumurile mele, prinzându-mi în mănunchi gândurile şi strângându-le pe toate în jurul lui. Seara, când am ajuns acasă, am vrut să mă relaxez. Nu ştiu cum fac alţii, dar eu încep să închipui pe coli de hârtie tot felul de exerciţii şi, privind numerele cum se desfăşoară, înţelegându-le acţiunile, încep să mă simt stăpân pe mine, şi nu numai pe mine, dar şi pe ele, devenind stăpânul unui univers întreg în care domneşte legea şi ordinea. În matematică legile sunt simple şi numerele li se supun automat în faţa unei minţi care le priveşte cu drag şi cu înţelegere. De aceea am şi studiat matematica, de fapt, pentru că urăsc haosul şi indisciplina şi inconsecvenţa. Pentru a se dezvolta în mod ideal, pentru a se structura în mod admirabil, omul are nevoie de ordine. La rândul său el, omul, este o altfel de construcţie, dacă ne permitem să discutăm la un nivel teoretic, şi din punct de vedere al realităţii care nu poate fi contrazise, orice construcţie se ridică în baza unei anumite ordini. Acela care îşi  doreşte să construiască o clădire începând cu acoperişul acesteia este sortit să eşueze, pentru că sfidarea ordinii fireşti a lucrurilor nu poate să se încheie decât în mod lamentabil.

         Mereu am susţinut ordinea şi disciplina, şi mi le-am impus, m-am autoeducat într-un asemenea fel încât, descoperind tainele matematicii, viaţa mea însăşi să devină matematică pură. Am ajuns să cunosc oamenii, deşi uneori nu îi mai privesc ca oameni, mai degrabă ca cifre. Până şi prietenii mei sunt numerotaţi, şi le cunosc perfect locul în şiragul numărătorii lor. Reuşesc să descifrez cu uşurinţă variabilele, devin radical atunci când trebuie să o fac, îmi rezolv problemele cu precizie care pe alţii îi lasă uluiţi şi chiar şi noaptea, dacă nu pot să adorm, în loc să privesc nişte oi sărind peste un pârleaz privesc manifestările numerelor. Îl văd pe unu păşind ascuţit, urmat de doi şi de trei care se unduiesc, apoi îl zăresc pe patru, împiedicându-se şi rostogolindu-se bolovănos de câteva ori. Aşa fac, şi nu de puţine ori mi se întâmplă să adorm încă înainte de a ajunge la zece.

        Dar să revin la cunoscutul meu, cel care mi-a stăpânit gândurile întreaga zi şi care m-a făcut să îmi ridic o sumă de întrebări cărora să încerc să le găsesc răspunsul. Nu am fost niciodată foarte apropiaţi deşi mereu mi-a stârnit interesul şi l-am tratat în mod constant cu o anumită doză de simpatie. Ca orice om avea şi el ciudăţeniile sale, pe care cred că încă le mai are, ascunse, însă, de o altfel de atitudine. Nu ştiu cu ce se ocupă exact, pentru că îşi declară o multitudine de înclinaţii, nicidecum o meserie anume. Cândva, amintindu-mi de el în faţa unei căni de ceai l-am numit un revoltat pierdut pe un drum al unei vieţi în care nu s-a hotărât niciodată pentru ce să se revolte. L-am mai numit de multe ori visător, chiar mi-am permis de câteva ori să îl supăr căutându-i, de faţă cu el, un anumit scop în existenţa sa, un rol, o cauză pentru care să se fi născut. S-a enervat şi mi-a răspuns că omul este singurul în măsură să îşi aleagă propria cauză, propria luptă, şi că are dreptul să îşi schimbe traseul după modul în care vede lucrurile, în funcţie de idei, de concepţii şi de potriviri sau de împotriviri în cursul destinului. Genul de om, mi-am zis, capabil să înoate până la ultima suflare împotriva curentului, fără să renunţe atâta timp cât crede în ceva. Dar, în acelaşi timp, genul de om care, rămas fără credinţa sa, se lasă purtat de valuri fără să se mai împotrivească, aşteptând doar clipa în care trupul înecat să îi fie scos la mal după cine ştie câtă vreme. Sunt oameni pe care îi sperie asemenea indivizi, pe mine însă mă revoltă pentru că sunt capabili să facă orice, absolut orice în detrimentul ordinii. Sfidează evidenţe, sfidează numere, sfidează ordini şi mereu încalcă principiile de bun simţ al rezolvării unor probleme, al unor ecuaţii. Dar el, deşi mă revoltă, mă atrage deopotrivă prin complexitatea de care a dat de multe ori dovadă, printr-o inteligenţă pe care dacă ar fi folosit-o măcar o dată cum trebuie, ar fi devenit un matematician strălucit.

         Brusc, încercând să îl rezolv ca pe o ecuaţie, am simţit că i-am găsit rezolvarea. Mi-am lovit fruntea cu palma şi m-am mirat cum de nu înţelesesem mai degrabă un anumit lucru. Răspunsurile oamenilor, tocmai pentru că ei nu sunt asemenea cifrelor, stau de multe ori în privire, nu în cuvinte. În ordinea mea fără de cusur am învăţat că răspunsurile se află pe fapte, nu pe buzele cuiva. O problemă se rezolvă cu mintea, mintea generează fapta şi adevărat, cuvântul. Dar diferenţa este că de multe ori cuvântul poate să fie mincinos şi trădător. Iar cunoscutul meu avea o privire pe care nu i-o mai văzusem niciodată. Aceea a omului care, în absenţa unei credinţe pe care să o urmeze îşi caută cu disperare un punct de sprijin. O idee în care să ajungă să creadă, o speranţă pe care să înceapă să o dezvolte, un vis pe care să fie capabil să îl urmeze. Îmi amintesc că mi-a spus cândva, pe jumătate batjocoritor, că am studiat matematica pentru că sunt incapabil să visez. Iar eu i-am răspuns că ordinea va fi întotdeauna răsplătită în mod real, pe când visul se dovedeşte de cele mai multe ori un atentat al omului îndreptat împotriva sinelui pentru că, spre deosebire de ordine, visul se trăieşte în mod haotic şi nu are, cu adevărat, decât un rol – să ajute. Să ajute, nu să înfăptuiască, aşa cum înfăptuieşte matematica. Să ajute omul să supravieţuiască sau să înnebunească. În ordine şi disciplină trebuie să fie mereu în prim plan pragmatismul şi sinceritatea. Deşi, am spus, cunoscutul meu se bucura de simpatia mea, mereu m-am felicitat că nu sunt ca el. Matematica, precizia, raţionalitatea nu trădează niciodată. Cuvântul, visul şi raţiunea o pot face oricând, în orice moment.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s