Gând

          Simțeam teamă, ăsta este adevărul. Nu, mint, nu teamă, spaimă. Mint din nou, este ceva ce fac față de mine de ceva vreme. Nu sunt un mincinos, m-am învățat să le spun mereu altora adevărul, mă mint doar pe mine. Nu simțeam nici teamă nici spaimă, teroare. O simțeam cum mă apuca de gât, cum mă sugruma, cum începea să mă sufoce cu ghearele. Teroarea este un animal, o fiară dezlănțuită care se ivește atunci când nu te aștepți și care începe să strângă mai puternic ca orice durere. O simțeam cuprinzându-mă în felurile ei, nevăzută, ascunsă, descoperindu-și târziu, când nu mai era nimic de făcut, chipul hidos. O simțeam cuprinzându-mă, străpungându-mi măruntaiele ca o lamă de cuțit, rotindu-se între ele ca să le încurce, să le răsucească, să le transforme în ghem dureros și în abis complet pe care să mi-l planteze în coșul pieptului. Nu știu cum îi torturează pe alții, dar mie asta îmi face de fiecare dată, mă golește, mă smulge de mine, din mine, mă reduce la stadiul de animal disperat, terifiat că nu mai are unde să își afle adăpostul. Atunci reacționez – spun că reacționez, nu acționez, pentru că acțiunea presupune cel puțin o urmă de logică, dar în mintea mea nu se mai leagă gânduri, răsună doar cuvinte fără șir și fără înțeles pentru alții. Exclam, uneori, parcă în culmea mirării: “Nu se poate”! Dar pentru mine nu există nicio urmă de mirare, doar disperarea care răspunzându-mi ca un ecou mă alungă, mă face să fug de ea pe străzi întunecate pe care deși le-am mai văzut nu le mai cunosc. Alerg prin mine și prin afara mea ca să scap de mine, căutându-mă cu privirea în locuri pe care cândva le priveam altfel. Mă părăsesc, ăsta este adevărul, mă rup de mine și mă caut cu privirea pe mine cel care eram altădată, cel necuprins de teroare, cel care făcea față spaimelor, cel care știa să se teamă cu măsură până când, plictisindu-se, începea să își înfrunte temerile. Nu, nu mă găsesc nicăieri, mă regăsesc captiv tot în mine, strivit tot mai mult de povară, scormonit de durerile abdominale, de golurile sufletești care se adâncesc mai mult decât cerurile. Privirile îmi caută disperate în jur, netrăind deși încearcă să retrăiască, să regăsească un “nu știu ce” care s-a pierdut într-o dimineață plină de negură. Cred că știu, cred că știu când s-a pierdut acel ceva și dacă aș fi sigur, m-aș privi înspăimântat de mine reproșându-mi că nu am ridicat niciun deget să împiedic… Ce să împiedic?! Să mă împiedic pe mine să mă scufund în delir, să mă leg cumva, să mă înrădăcinez într-o realitate pe care să nu mi-o mai fac nici vis nici amintire, ci prezent. Poate aș fi strâns o mână tremurândă și nu i-aș fi dat drumul, nu aș fi lăsat-o niciodată să îmi refuze mângâierile, și dacă ar fi încercat să se îndepărteze, aș fi găsit în mine puterea să poruncesc. “Așteaptă”! Sunt momente în care mi se întâmplă să cad, să mă părăsească puterile și dorința, îmi mai rămâne doar voința călită în focurile orgoliului. Asta m-a învățat orgoliul, că eu sunt altfel decât ceilalți, că eu pot, că este de ajuns să vreau, pentru că voința îmi va pune la îndemână și mijloacele, și resursele și puterile. Puterea este întotdeauna o resursă regenerabilă, și chiar și când scade și dispare, poate renaște dintr-un semn, dintr-o vorbă, din ceva, orice, care să realimenteze motivația. Puterile se trag întotdeauna dintr-o motivație, iar motivația se trage fie din sine fie din alți oameni. Mi se pare, uneori, că în poruncile mele ar sta motivația, sau că ele însele ar deveni motivație, de aceea îmi închipui că pot, că pot orice, inclusiv să mă opun ireversibilității. Știu, sunt doar închipuiri, vise copilărești și speranțe deșarte în mijlocul cărora nu ar trebui să îmi mai găsesc locul deși eu insist. Recunosc, uneori insist prostește, indiferent de rezultate, până când mă părăsesc puterile. Atunci nu îmi mai doresc decât să mă odihnesc, să dorm, și o lespede de mormânt mi se pare mai caldă decât umărul dezgolit al oricărei femei. Atunci, când mă întind uneori prin vreun cimitir pe care îl găsesc prin drumurile mele, pe vreo lespede sub care zace cineva necunoscut mie, îmi regret întârzierile și îmi pretind drepturile. Îmi amintesc cum o voce m-a chemat la ea, dar eu, nesigur, am amânat pentru încă o vreme. “Când vii la mine”? “Mai stau puțin și vin”. De multe ori, ca într-o vizită, ca într-un vis, îmi vine să îmi spun: “Am zăbovit destul”. Dacă m-ar mai chema… Nu mă mai cheamă nimeni, dar m-aș duce.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s