Absurdităţi

          Îmi împletesc fumul de ţigară cu raţiunea stearpă, cu gândul născut mort, cu litera incapabilă să vibreze, chiar dacă este inclusă într-un cuvânt exact acolo unde îi este locul. Uneori mi se întâmplă să mă simt un cuvânt rămas fără frază, pentru că, de fapt, orice om ajunge să reprezinte, la un punct, un singur cuvânt – numele pe care îl poartă. Nimic mai mult, nici trăiri, nici amintiri, nici sentimente, nici certitudini sau incertitudini. Toţi devenim un cuvânt, un nume dăltuit pe o piatră funerară sau imprimat adânc în schingiuirile inutile ale vreunui suflet. Se mai întâmplă să ne uităm până şi numele, să devenim incapabili să le mai pronunţăm, şi atunci, în acele clipe, se nasc noi limbi moarte, incapabile să exprime ceea ce nu mai este de exprimat. Oamenii se exprimă pe ei înşişi, în modurile lor personale, convenabile şi caracteristice, în funcţie de ceea ce conţine fiecare. Şi totuşi, în mod cumplit, se poate întâmpla să ajungem să nu mai conţinem nimic, şi să ne conţină doar alţii, eventual, ultimi ştiutori de limbi moarte care nu vor mai uni niciodată sufletele care simt la fel. S-ar putea spune că din conştiinţa unui neam, a unei naţiuni, face parte în mod absolut necesar limba. Limba care exprimă, care ordonează sunetele, care le transformă în mod magic în oglindiri de suflet şi de raţiune. De multe ori m-am întrebat dacă limbile mor odată cu naţiunile, sau poate după ele, sau, de ce nu?!, înaintea lor. Chiar aş îndrăzni să afirm că o limbă moare, moare efectiv atunci când nu este capabilă nu să articuleze, ci să vorbească, să spună. Deşi alţii m-ar contrazice, afirmând pe bună dreptate că agonia nu este moarte prin ea însăşi. Doar că agonia este prevestire, prevestirea morţii, iar ultimul cuvânt spus, ultima formă vibrantă echivalează cu părăsirea trupului de către suflet, exact ca un abur eliberat în miez de iarnă, sau ca un fum de ţigară expirat nepăsător înspre înalturi.

          Am cunoscut cândva un om a cărui spaimă atotcuprinzătoare era moartea. Moartea, Doamna cu coasa, The Grim Reaper, sau cum veţi mai dori să îi spuneţi. Nu îi spunea niciodată pe nume, nu îndrăznea să o înfrunte, ci îi căuta nume ascunse, ofrande care ar fi trebuit să o îmbuneze. El nu ar fi trebuit să moară niciodată, ci să se ducă, iar moartea nu se numea Moarte, ci Trecere, Plecare. Mi-am amintit de el privind cum fumul eliberat din plămâni mi se ridica spre cer, împletindu-se cu ceaţa lugubră, lăptoasă şi umedă. “Oare de fiecare dată când expir fumul ăsta păcătos îmi extirp şi o frântură de suflet”? Mă întreb şi îmi vine să râd, să râd de cei care nu fumează, pentru că dacă ar fi aşa, risipirea lor ar fi bruscă, totală, poate chiar dureroasă. Pe mine mă doare mereu când îmi mai pierd câte o frântură de suflet, când îmi mai înşel câte o speranţă, când mai trădez câte un vis. Pe mine mereu mă doare. Poate de aceea fumez, ca să îmi risipesc sufletul pe rând, frântură cu frântură, abur cu abur, atom cu atom, pentru că unii nu suntem făcuţi pentru suferinţele mari. Dar până şi marea suferinţă este un viciu, la fel cum viciu devine şi sondarea imaginaţiei în căutare de demoni, de monştri, şi dansul, mai ales dansul desfrânat al disperării, imaterial şi pierzător înspre alte zări care s-ar dori a fi luminoase. Şi m-am mai întrebat, oare ce înseamnă lumina? Mie nu îmi place, eu nu o pot descrie şi nici caracteriza. Putem preţui oare ceva fără să cunoaştem antagonismele? Se poate descrie bucuria fără chinul tristeţii? Se poate dezvolta iubirea fără oprimarea urii? Ura, am spus cuiva, este principalul motor al universului. Ea face lucrurile să se învârtă, sub spectrul unei ameţeli a conştiinţei, sub pierderea conştienţei strivite de evidenţe. De ce, oare, un om, văzând evidenţa o poate contesta? De ce ne spunem, disperaţi: “Nu se poate”?! Poate pentru că în felul acesta ajungem să acceptăm ceea ce ni se pare inacceptabil şi pentru că orice stare, orice noţiune, nu poate fi definită decât prin opusurile ei. Dar dacă ar fi aşa, prin expirarea fumului de ţigară, prin eliberarea lui în atmosferă, nu înseamnă că neg şi că încerc să îmi păstrez sufletul în mine?! Exact ca o contradicţie primordială care m-am obişnuit să fiu, nu mă pot hotărî, nu îmi pot găsi răspunsul – moartea începe din prima clipă de viaţă, sau viaţa începe abia după ultima suflare? Aş întreba, dar nu mai ştiu pe cine, pentru că am impresia că în jurul meu sunt numai popi. Popi şi cioclii, iar de aceştia, atâta timp cât voi mai avea puterea să trag din ţigară, mă voi feri întotdeauna.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s