Spuse; nespuse; diverse

          Poate ar trebui să învăţ; să învăţ să tac. Să tac şi să nu mai spun niciodată nimic, să tac şi să devin eu însumi un mormânt incapabil să mai spună vreodată vreo poveste. Tăcerea poate să fie, de multe ori, cea mai bună, cea mai plauzibilă dintre afirmaţii. Mi-am impus-o de multe ori, nu am reuşit să o respect decât de prea puţine. Nu, eu nu am respect pentru tăcere şi nu o pot îmbrăţişa niciodată, nici măcar acolo unde ea îşi are prin excelenţă locul. Niciunde, nici pe tărâmurile pe care le stăpâneşte nu mă pot împăca deloc cu Tăcerea, la fel cum niciodată nu m-am putut împăca cu divinitatea. Sunt oameni pe care pacea îi poate strivi – să nu se mire nimeni, aşa cum sunt eu mai sunt şi alţii. Poate că m-am născut ca să pornesc războiae, acela al meu cu tăcerea, al meu cu cerul, al meu cu mine, al meu cu alţii. Sunt prototipul individului conflictual, acela care în mijlocul unei adunări simte nevoia să lovească cu pumnul în masă, sau în maxilarul vreunui comesean deranjant. Sunt cel care umblă în cimitire şi îşi închipuie că loveşte tăcerea în plexul solar, deşi nu mi-am imaginat niciodată că în locurile morţii ar exista vreo urmă de solaritate. Nici în măruntaiele tăcerii nu există lumină, mai degrabă există tânguirea amuţirii, pentru că omul, cât timp trăieşte învaţă. Învaţă el pentru sine sau îi învaţă pe alţii, dar limbajul tăcerii nu mi se pare o materie demnă de studiu, mai degrabă una care ar trebui interzisă. De fapt, mie îmi place să tac. Îmi place atât de mult să tac încât mă înspăimântă plăcerile pe care mi le pot oferi astfel. Cunoscând că stările de paroxism pot duce la tulburări mentale mă tem, însă, şi caut prin orice mijloace să rămân om obişnuit, om obişnuit cu tăcerile lui întrerupte de războiul cuvintelor care parcă se lasă viscolite în fraze, aruncate mai aproape sau mai departe sub securea semnelor de punctuaţie. Punctul taie întotdeauna, ca o secure, ca o ghilotină. Taie ideea, o tranşează dar în mod ciudat o face inteligibilă. Atâta timp cât, bineînţeles, există o idee, pentru că uneori, cu toţii, în luptele duse împotriva tăcerii, ajungem să bâiguim, să rostim cuvinte lipsite de înţeles, să vorbim fără sens, să pierdem ideea pentru a trece la o alta care nu are nimic în comun cu ceea ce se întâmplă în noi. I s-a mai întâmplat cuiva să spună ceva ce nu crede doar pentru că simte? I s-a întâmplat cuiva să spună ceva pentru că simte că trebuie să nu tacă? I s-a întâmplat cuiva să vorbească? Să vorbească fără noimă, doar ca să nu tacă, să nu spună nimic şi totuşi cuvintele să i se învălmăşească pe buze în luptă aprigă cu tăcerea care s-ar putea instala în urma lor sau înaintea naşterii lor? Mie mi se mai întâmplă, rar, este adevărat, pentru că fiind om al contradicţiilor îmi îmbrăţişez tăcerile vorbindu-le, chemându-le, şi deopotrivă, după ce îmi las cuvintele să se rostogolească aştept să îşi moară ultimele ecouri în tăcere. Mi se mai întâmplă să tac vorbind şi să vorbesc tăcând, ca şi cum – deşi nu îndrăznesc să afirm că ar fi aşa – am învăţat să îmi îmbin contradicţiile, să le împac între ele şi, prin asta, să ajung eu însumi la ceea ce ar fi trebuit să fiu. De fapt, la ceea ce cred că ar fi trebuit să fiu, pentru că există o singură certitudine de care ne putem, la alegere, lega sau dezlega, în funcţie de momentele pe care le trăim şi în funcţie de preferinţe. De aceea îmi spun, poate că ar trebui să tac, să învăţ să tac. Să devin tăcut şi să nu mai eliberez niciun geamăt, nicio vorbă, nicio frază, nicio sclipire de verb, pentru că dacă verbul înseamnă acţiune, nedorindu-mi să mai acţionez ar trebui să îmi uit fiecare fărâmă de gramatică. Şi totuşi, îmi spun, “a zace”, deşi ar susţine unii că este verb, ar trebui să fie considerat altceva, altfel. Nu, e greşit, pentru că şi inacţiunea este tot o acţiune, o aşteptare care nu vrea să ridice nici măcar un deget ca să ia sfârşit. O aşteptare împietrită care apasă peste oase curăţându-le de învelişul lor pământesc şi transformându-le în praf, în pulbere şi în cenuşă. Dar nici atunci tăcerea nu poate să câştige asupra oamenilor îndărătnici, pentru că orice îşi spune povestea sa, şi praful împrăştiat de adierea vântului, şi foşnetul frunzei, până şi scârţâitul vreunui fulg de zăpadă răzleţ, călcat sub picior. Aşa mă gândesc, orice este strivit, zdrobit, împrăştiat, nu va face nicicând front comun cu tăcerea decât atunci când dispare definitiv în neguri, în întunecimi sau în uitare. În uitare poate ar trebui să mă pierd şi eu ca să pot să învăţ să tac şi să mă învăţ cu tăcerea, să mă supun ei. Dar dacă tac, cine ar mai spune ce este de spus? Mereu este ceva de spus. Şi ce s-ar întâmpla cu vorbele nerostite? Ce s-ar întâmpla cu spusele ipotetice, nenăscute încă din cauza nespunerii? S-ar pierde, poate, deşi sunt unele lucruri, unele idei, unele principii, unii oameni, care nu trebuie să fie pierduţi niciodată, chiar dacă spectrul lor bântuie prin răni de suflet şi nu le mai lasă niciodată să se închidă. De cele mai multe ori îmi spun că tăcerea este ultima înfrângere pe care o voi mai suferi, dar mai este timp până să îi vină vremea, iar eu am fost învăţat că la luptă nu se renunţă niciodată, pentru că în unele cazuri, deşi devine inutilă, capătă forma unei vrăji care împinge cuvinte dincolo de cele mai întunecate hotare.

Această intrare a fost publicată în Altele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s