P.S.

          Este miez de noapte. Mi se prelinge o umbră tremurândă şi lugubră pe perete, şi pare că totul tremură dimpreună cu ea în jurul meu. Nu ştiu dacă este cutremur sau plâns, habar nu am dacă mi se năruie psihicul sau dacă îmi izvorăsc ochii şi nici măcar nu îmi pasă, vreau doar să mă ţin cu îndârjire în lumina asta crudă care îmi face umbra să tremure. Poţi să spui ce vrei, că îţi scriu scriitoriceşte, că mă arăt fals, că mă ascund de mine sau de tine, dar nici de asta nu îmi pasă, de ceea ce mi-ai putea reproşa pentru că, în definitiv, este dreptul meu să aleg modul în care îţi scriu. La fel de bine îţi puteam scrie numele în zăpadă, sau cu abur fierbinte eliberat înspre înaltul întunecat al cerului. Indiferent cum ţi-aş fi scris, cu vorba, cu numele, cu sufletul, cu ochii, cu tremurul, indiferent cum, aş fi făcut-o cu aceeaşi cruzime a luminii care mai pâlpâie în adâncurile mele. Cândva credeam că am învăţat tot ce este de învăţat, că ştiu tot ceea ce este de ştiut – având în vedere că ce nu ştiu nu merită ştiut şi ce nu merită ştiut nu vreau să ştiu. Superficialitate se numeşte, este adevărat, dar şi superficialitatea se naşte în om din mulţumire, din automulţumire, iar eu, poate şi datorită ţie, poate şi altora care fără să îmi vrea răul au reuşit să mi-l facă, am devenit superficial. Am devenit superficial într-atât cât mi-am permis, pentru că dacă vreodată nu mi s-a permis ceva am făcut să mi se permită, am sfidat, m-am încăpăţânat, mi-am întors spatele, mi-am ascuns faţa şi am făcut orice ca răsfăţul să îmi fie complet. Este un lucru pe care vroiam să ţi-l spun – deşi nici nu am mai scris de mult – nici nu am mai vrut să scriu de mult. Scrisul este un răsfăţ, un răsfăţ al soartei care ia în braţe pe un muritor de rând cu intenţia nedeclarată şi prea târziu vădită de a îl trânti de pământ. Unele căderi sunt mai dure, altele sunt mai uşoare, dar oricum ar fi, ele tot căderi se cheamă. Gândeşte-te, sunt scriitori care după ce au asudat cu condeiul în mână au decis că tot ce făcuseră până într-un punct nu îi reprezintă. Este cumplit să te ruşinezi de opera ta şi să o negi, să te delimitezi de ea ca şi cum ar fi fost a altuia. Sau, mai gândeşte-te odată: sunt alţii care pentru a scrie au murit de foame, ori s-au lăsat cuprinşi de boală, iar soarta i-a răsfăţat cu aplauze pe care nici măcar nu le-au mai putut auzi. Sau, mai gândeşte-te, sunt alţii, unii, poate puţini, care compunându-se prin scris s-au crezut atât de puternici încât la prima fisură s-au năruit cu totul. Asta face scrisul, năruie şi redă năruiri, pentru că poveştile fericite sunt tot mai puţine în lumea asta, iar ea nu numai că nu le mai conţine, dar nici nu mai vrea să ştie de ele. Este uşor să transformi o poveste fericită într-una nefericită. Este suficientă o suflare, una ultimă; este suficientă o trăsătură de condei, un capitol în plus, o zi nouă, şi nici măcar o zi, o oră, pentru că fatalismele nu au nevoie ca să se întâmple nici măcar de o oră, mai degrabă de un minut, unul agonizant. Unele fatalisme, ca să se împlinească, au nevoie de ciclicitate. De fix un an de exemplu, sau de exact un secol, sau de un om care să semene cu altul, chiar dacă nu este acelaşi. Rareori se întâmplă în realitate ceea ce se întâmplă în scris, pentru că prins sub literă sufletul vibrează altfel decât prins sub povara zilei de mâine. Ziua de mâine – formulă stereotipă cu care s-au obişnuit prea multe guri, fără de care parcă nu se mai pot hrăni. Mă uitam deseori în jur şi când îi auzeam vorbind de ziua de mâine, mă întrebam: “dar cu clipa cum rămâne”?! Pentru că se poate întâmpla ca de azi pentru tine să nu mai existe mâine, sau pentru mine, sau pentru cine ştie ce suflet bezmetic care îşi aşteaptă eliberarea din carcerele umane în care şade ascuns. Obosisem să aud mereu “mâine, mâine”, şi uite că a venit azi, acel azi în care mâine este doar un fragment de timp care îşi pierde din importanţa esenţială şi pentru mine şi pentru îngerii care îmi închipuiam că îmi cântă. Gândeşte-te, eu fără muzică nu pot scrie. Nu pot scrie, nici nu mai vreau să o fac, şi mă întreb dacă se merită să îmi mai mişc pleoapa, să îmi mai las umbra să tremure de dragul unei fraze pe care nici nu o mai vreau terminată. A fost o vreme în care ştiam, mi se părea că ştiu să scriu, că ştiu ce înseamnă să scriu, că îmi cunosc dansul sălbatic al literelor pe aleile întunecate de suflet. Sufletele se întunecă şi se luminează şi ele, ca şi cerul, pentru că, probabil, ele sunt sămânţa de divinitate pe care o invocăm cu pioşenie atunci când cerşim milă. Întotdeauna zeii au cerşit milă, acoperindu-şi slăbiciunea cu imperiozitatea rugăciunii, înfruntându-şi temerile înspăimântându-i pe alţii, pentru că altfel cerurile ar fi fost goale, ca acum, şi stelele lucitoare ar fi luminat în ele doar pânze de păianjen.

          Scrisul… nu ştiu de ce vreau să revin la această obsesie, poate pentru că a fost o vreme în care nu ai înţeles-o iar eu nu ţi-am explicat-o. Scrisul este evadare, este călătorie, este înălţare şi deopotrivă cădere, este muzicalitate şi acord fals, în funcţie de personajul care este creat şi pus să vorbească. Doar că acela care scrie, făcând-o, nu mai are niciodată posibilitatea de a rămâne singur, unul singur, ci se disipă, se sfarmă, se rupe în bucăţi, devine mii de fărâme capabile să trăiască fiecare în parte şi, ca la un semn, să compună totul unitar în care să se manifeste ca personalităţi multiple. Scrisul este prin sine o formă de nebunie, şi nu de puţine ori m-am întrebat dacă nu cumva mi-am pierdut minţile. Dacă aşa este, uite, îmi trăiesc statutul lăsându-l să se manifeste în formele în care poate. De fapt, ca să fiu mai precis, aş mai putea spune că dacă nebunia este iraţională şi aruncă logica în întuneric, scrisul sfâşie şi aruncă scriitorul în bezna pierderii de sine, a autodistrugerii. Multiplicarea personalităţii poate să fie, de la un punct, un atentat la propria persoană, dar numai atunci când nu mai există piloni de susţinere. Mereu m-am autodistrus, dar am avut stâlpii, puterile, universurile în jurul cărora să mă reconstruiesc. Poate până astăzi, când am înţeles că scrisul sfâşie. Sfâşie, doare şi plânge. Plânge într-o conştiinţă comună care poate să îi absoarbă lacrimile, chiar şi atunci când nu îi cunoaşte motivele, dar care se izbeşte de concluzia inevitabilă: sunt clipe în care lumea devine mult mai săracă în minuni.