Poate că este adevărat ceea ce se spune, că mânia, furia, este o formă de posedare diavolească. Este ca o lovitură primită în moalele capului, care înceţoşează vederea şi o umple de pete, de mici luminiţe de toate culorile care pot echivala cu ultime mocniri ale raţiunii.

         Furia porneşte de undeva din stomac. Îl face să se chircească, la fel ca o floare uscată. Apoi inima începe să bată mai tare, fruntea să pulseze şi ochii să se închidă spre o lume în care nu mai este dorită decât descătuşarea. Pumnii se strâng deodată cu încleştarea dinţilor, nările inspiră cu nesaţ aerul, un aer impregnat complet cu dorinţa de răzbunare. Unora le ţâşnesc din ochi lacrimi, altora, dimpotrivă, privirea li se usucă într-o expresie metalică prevestitoare de rău, de furtună. Sângele începe să curgă clocotit prin venele care se umflă, parcă nefăcând faţă şuvoiului. Şi, atunci când inima nu mai face faţă irigării, când creierul este suprasaturat de fluxul fluidului vieţii, pentru oricare dintre manifestările furiei descătuşarea pare să vină prin injectarea privirii.

        Ochii sunt cu adevărat oglinda sufletului, dar parcă nici tristeţea nici bucuria nu îşi găsesc în ei o expresie mai pregnantă decât mânia. Sau poate doar aşa cred eu. Aşa mi-am simţit privirea, injectată, temându-mă, la un moment dat, că ochii mi-ar putea sări din orbite din pricina preaplinului pe care l-am simţit în piept. Un preaplin de care m-am eliberat slobozind către ceruri un răcnet care nu avea nimic omenesc în el. Am urlat, revoltat împotriva divinităţii şi a naturii omeneşti, sătul de un calvar care parcă nu mai vroia să se termine.

         Noaptea, când din străfundurile psihicului ni se naşte câte un coşmar, o tresărire ne poate readuce la realitate, sau un geamăt. O secvenţă terifiantă ne poate provoca o asemenea stare de încordare încât trupul, căutând să se destindă cumva, face ca pleoapele să se ridice şi ochii, buimaci de somn, să vadă ca prin ceaţă tavanul alb, aşternuturile curate şi sigure, întunericul cald al unei camere în care nu ni se poate întâmpla nimic rău. Poate că acel răcnet animalic a fost încercarea mea de a mă trezi. De a îmi deschide ochii şi de a mă regăsi lângă soţia mea, transpirat, tremurând, strivit de dorinţa de a primi o mângâiere, o vorbă bună sau o şoaptă liniştitoare.

(Fragment)

2 comentarii la “

  1. Crisa spune:

    mmm….recunosc :P…ador să te citesc😉

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s