Angoasă

        Este ciudată senzaţia omului care nu mai are nimic de pierdut. Nu ştiu dacă a observat cineva un astfel de om. Se uită în jur cu o privire mirată, chiar stupefiată şi, fără să înţeleagă ceva din ce se întâmplă, pare că este gata de orice. Mare ciudăţenie, mare şi deopotrivă cumplită, aş spune, pentru că nimic nu este mai înspăimântător – cel puţin pentru mine, să nu mai ai nimic de pierdut. Decât să ajung aşa prefer să mă agăţ de cea mai crasă minciună, de cea mai dovedită falsitate, m-aş minţi oricând, cu orice ocazie, doar să nu ajung să privesc în jur cu uimire. S-a întrebat cineva ce s-ar întâmpla dacă i s-ar pune în faţă unui astfel de om o oglindă? Eu m-am întrebat. Cred că s-ar privi uimit, ca pe un străin pe care îl vede prima oară şi, agitându-şi ameninţător armele, ar porni înspre o luptă pe care nu o poate câştiga, dar pe care este dispus să o ducă în orice condiţii.

         Adevărat, asta facem toţi, fie că recunoaştem, fie că nu, fie că realizăm sau preferăm să minţim. Se poate întâmpla să ne trezim în faţa oglinzii privind un străin, la fel de bine cum se poate întâmpla să alegem ca, în loc să scrutăm adâncurile raţiunii, să alegem minciuna căreia ne supun ceilalţi. În definitiv, nu degeaba se spune că adevărul doare, poate de aceea este mai uşor să ne luăm după alţii, să credem în încurajări, în acel “o să fie bine” care se poate citi pe buzele oricărui om înzestrat cu bun simţ şi cu puţină sensibilitate.

           Cu fiecare clipă care trece ne afundăm tot mai mult în lipsa de noi şi în minciunile celorlalţi, împrumutând concepte şi modele de gândire, speranţe, vise şi cuvinte, stereotipii în exprimare şi, mai grav, în simţire. “O să fie bine” nu atrage după sine binele, la fel cum vorbele nu se pot pune de-a curmezişul evidenţei. O urare poate să fie făcută cu profundă sinceritate şi, de multe ori, în spatele cuvintelor se poate simţi bunăvoinţa ei. Dar de la a dori până la a obţine, de la a spera până la a înfăptui este cale lungă, şi nu de puţine ori s-a întâmplat ca paşi porniţi temerar să îşi schimbe nu numai puterile ci şi destinaţia. Orice om este supus consumului. Orice combustibil, inclusiv sentimentul, este condamnat epuizării. Soarele este blestemat să apună, cerul să fie acoperit de nori iar adevărul, nu de puţine ori, să se piardă în pânze de minciună menite să ascundă realitatea. Realitatea, la rândul ei, îşi poate manifesta natura crudă cu zâmbetul pe buze sau pretinzându-se suferindă, oprimând puterea oricui de a suporta. Îmi spunea cineva, de mult: “Dumnezeu nu ne dă mai multe poveri decât putem duce”. Şi mereu am râs, pentru că sunt prea mulţi sinucigaşi – aşa spuneam! – pe care Dumnezeu i-a apreciat greşit şi i-a supraevaluat. Deşi, pe de altă parte, trebuie să iau în calcul faptul că aş putea greşi, având în vedere că şi alţi oameni sunt înzestraţi cu ceea ce am iubit mereu la mine: imprevizibilitatea. Imprevizibilitatea mea m-a salvat de multe ori din pânze de păianjen în care aş fi putut rămâne captiv de-a pururea. Datorită ei am reuşit să mă feresc de alţii şi inclusiv de mine. Până când, într-o zi, privindu-mă în oglindă, am aflat că sunt previzibil până în măduva oaselor, că nu îmi mai pot ignora şi nici tăinui ridurile. Că slăbiciunea braţelor şi a picioarelor nu mai poate fi neluată în seamă, că albul părului nu mai poate fi ascuns, că oboseala vârstei îşi poate spune cuvântul indiferent cât de mult mi-aş fi dorit să îmi astup urechile. Am învăţat, în timp, că numai Timpului nu i se poate retrage dreptul la cuvânt, în rest orice poate să fie redus la tăcere. M-am privit în oglindă şi căutându-mă prin buzunare am mai găsit câteva minute; doar câteva minute. Apoi, îndreptându-mi privirea înspre mine în sticlirea crudă care mă reflecta, fără să îmi doresc schimbarea, fără să mai vreau să mă caut în mine, mi-am dat seama că nu mai aveam nimic de pierdut, nici măcar timp. Întârziasem, întârziasem prea mult, mai mult de un an, sau poate chiar un secol. Întârziasem, aşa cum făceam mereu când timpul mi se părea veşnic.

2 comments on “Angoasă

  1. Andreea spune:

    Dreptul la timp – Nichita Stanescu

    Tu ai un fel de paradis al tău
    în care nu se spun cuvinte.
    Uneori se mişcă dintr-un braţ
    şi câteva frunze îţi cad inainte.
    Cu ovalul feţei se stă înclinat
    spre o lumină venind dintr-o parte
    cu mult galben în ea şi multă lene,
    cu trambuline pentru săritorii în moarte.
    Tu ai un fel al tău senin
    De-a ridica oraşele ca norii,
    şi de-a muta secundele mereu
    pe marginea de Sud a orei,
    când aerul devine mov şi rece
    şi harta serii fără margini,
    şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
    mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s