Copii

          Luna viitoare, dacă lucrurile merg precum au fost prevăzute, copilul meu va cunoaşte lumea. Aşa îmi place să îi spun, “copilul meu”. De ce se naşte, încă nu ştiu. Încep să mă tem că ar putea fi manifestarea unui orgoliu prea mare, unul care simte nevoia să mă arunce în faţa unor oameni şi să nu mă lase să mor. De moarte am pretins că nu mă tem niciodată dar, în acelaşi timp, mi-am însuşit ideea conform căreia nu murim decât atunci când nu mai există nimeni care să ne poarte amintirea. Este o diferenţă… copiii altora îşi vor aminti de părinţi, şi la fel, de bunici, nepoţii. Copiii mei nu îşi vor aminti de mine, nici nu mă vor pomeni cu glas încărcat de nostalgie. În condiţiile în care sunt norocoşi, se va vorbi numai despre ei – de fapt, asta îmi şi doresc – eu doar planând în spatele lor, ca o umbră necunoscută, ca nume al vreunui membru al familiei care nu a făcut lucruri notabile şi nu merită să fie pomenit decât în treacăt. Îmi place să cred că nu scriu pentru nemurire, cel puţin nu pentru a mea. Încep să mă tem că scriu pentru că nu sunt bun la altceva – conform altei idei pe care nu mai am mult până să mi-o însuşesc definitiv – scriitorii scriu pentru că nu sunt buni la nimic altceva. Încep să cred, deşi în alte vremuri mă credeam bun la toate. Poate că am mai îmbătrânit de atunci, sau poate naşterile m-au mai responsabilizat, cine ştie?! Femeile – dar numai cele care au născut! – mă pot contrazice, dacă vor considera că mă înşel. Responsabilizarea nu vine niciodată nici din plăcere nici din lejeritate, vine din chin şi din durere. Poate de aceea se presupune că naşterea unui copil aduce cu sine nu numai bucurie şi suferinţă, ci şi o doză importantă de maturitate.

          Pe de altă parte, se întâmplă ca unii copii să fie născuţi pentru suferinţă. Sunt copii care, chiar dacă aduc bucurie, sunt născuţi să sufere. Aşa cum sunt cărţile, spre exemplu, pentru că ele sunt supuse mereu criticii, pericolului de a fi călcate în picioare sau arse în piaţa publică. Există pericolul ca o carte să nu fie înţeleasă şi la fel cum se întâmplă cu oamenii, să fie marginalizată, pusă la zid, alungată şi uitată. Nu exclud ca unii să nu fie de acord cu mine, dar îmi voi susţine ideea: cartea este cea criticată, autorul niciodată cu adevărat, ceea ce reprezintă excepţie pentru că altfel, părinţii sunt judecaţi de ceilalţi pentru modul în care îşi cresc copiii. De aceea mă gândesc că şi copiii mei sunt născuţi pentru suferinţe – eu voi fi prea ferit de critici ascunzându-mă în spatele lor. Dar în acelaşi timp, îmi spun că orice copil, oricât de criticat este, mereu va aduce bucurie şi mândrie în nişte ochi, fără să fie nevoie să fie apreciat de întreaga vecinătate. Îmi spun asta pentru că deocamdată am doar doi copii. Doi, şi încă unul care nu este al meu, în ochiul căruia, neascunsă de adâncimi şi de densitatea culorii, va licări bucuria. Ciudat, nu am crezut niciodată că mi se vor naşte copii, deopotrivă, de sub degete şi în suflet.

            Piesă-colindă-cadou, pentru că prea e aproape vremea în care orice verde reprezentant al nemuririi trebuie să adăpostească, aproape de rădăcină, măcar un dar; cât de mic.

2 comentarii la “Copii

  1. Crisa spune:

    mmm…vreau și eu un „copil” de la tine …cu tot cu autograf 😛
    p.s. uffff, știu ..sunt cerșetoare :)))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s