De multe ori mi se întâmpla să vreau să mă aşez în genunchi şi să sărut o palmă de pământ călcată cu nepăsare în picioare de paşii altora. Îmi amintesc mirosul aspru de iarnă, noaptea rece şi trăirile auditive. Glasurile, vorba, modulaţiile vocilor, liniştea şi chiar ninsoarea. Dacă cineva ascultă cu suficientă atenţie, poate să audă cum ninge. Timpul şi spaţiul, deşi de prea multe ori mi se păreau nedefinite sunt, în realitate, finite. Atunci când ochii nu mai ajută rămâne memoria şi, poate, auzul. Auzul unei călătorii deloc iniţiatice, în pântecele unui ţinut în care inimile pulsează chiar şi atunci când nu mai au putere să bată. De multe ori mă întreb, ce înseamnă, de fapt, magia? De cele mai multe ori îmi şi răspund. Alteori doar tac şi ascult.
Nevermore 