Crăciunul… ah, Crăciunul! Mi-l amintesc şi acum, cu friguri, cu zăpadă, cu înfrigurări; cu întâmplări nebuneşti, unele atât de nebuneşti încât ar trebui uitate; îmi amintesc Crăciunul, îmi amintesc şi de Oamenii lui. Nu mulţi, câţiva. Câţiva, dar Oameni, nu animale. Îmi amintesc căldura, îmi amintesc aromele, ţin minte până şi configuraţiile stelelor pe cer, şi aşezările formaţiilor de fulgi de nea sub picioare, şi aburul ieşit abundent pe gură, ca un suflet dat, trimis înspre Întotdeauna. Îmi amintesc iubirea, de ea îmi voi aminti mereu, şi râsul ei, şi vorba, şi privirea, şi colinda. Colinda pe care o trimiteam din şi în penumbre ca să aducă lumină şi speranţă, chiar dacă nu i-am priceput niciodată nici spusa nici înţelesul despre mântuire. Colinda era doar un cântec, dar unul frumos, însoţit de încă ceva, ceva nedefinit pe care îl credeam cândva a fi aburul dulce al vinului cu care îmi udam buzele ca să pot continua. Râdeam. Îmi amintesc că spusesem, undeva în obscuritatea unei cârciumi (dar nu îmi amintesc când), că vinul este cel mai bun mod de a obliga pe cineva să meargă mai departe, chiar dacă ajunge să îi împiedice picioarele sau, mai rău, limba; amintirile nu le poate împiedica niciodată.
Îmi amintesc urările, dorinţele, îmi amintesc tot. Îmi amintesc că de mult îmi închipuiam că o urare, un “Crăciun Fericit!” ar spune totul. Oamenii se schimbă, şi am învăţat că, fără să fie neutru, un “Crăciun plin de pace” spune mai mult decât aş putea să spun eu. Crăciun plin de pace!
Nevermore 