Contur

          Stăteam pe întuneric şi… cine nu ştie, să afle – mie îmi place întunericul; lumina mă deranjează, mă descoperă, mă arată şi nu îmi place. Mie îmi place să fiu umbră, să nu beneficiez de atenţie dar să transform acest lucru în avantaj. Să pot observa fără să fiu observat, să fiu o umbră în timp ce toţi ceilalţi sunt siluete bine conturate. Dar să revin. Stăteam pe întuneric şi mă gândeam. Mă apucă uneori o poftă de scris, de a mă juca în cuvinte, şi cu ele, deşi nici nu cunosc prea multe, nici nu am cine ştie ce talent. Îmi spun că nu am pentru că nu am niciun fel de talent, dacă aveam unul, acela de a stăpâni cuvintele ar fi fost cel mai pregnant. Mă gândeam, apucat de pofte, că m-aş juca cu cuvintele, pentru că uneori cuvântul îmi este mai drag ca orice femeie, şi deşi mai mincinos decât ele, poate să ofere satisfacţii nebănuite. Divaghez. Divaghez pentru că în întunericul care mă cuprinsese îmi stătea alături doar un pahar, un pahar de care aveam grijă precum o mamă de copilul său, să nu îi lipsească nimic, nici umplere, nici savurare. În lipsă de femei m-am obişnuit să sărut pahare, iar în lipsă de pahare – deşi aşa ceva mi se mai întâmplă foarte rar – îmi mai strecor în aşternuturi câte o femeie. O femeie plătită, bineînţeles. Dacă aş fi avut talent, cu siguranţă m-aş fi făcut scriitor. Neavându-l, mi-am risipit viaţa închipuindu-mi că îl am şi iată-mă ajuns la o vârstă respectabilă, aproape şaizeci de ani, cu sufletul încă tânăr, cu trupul mai puţin tânăr dar viguros şi înclinat către singurele plăceri care mi-au mai rămas. Paharul, mai ales, şi femeia. Am pus femeia pe al doilea loc pentru că, dacă averea mi-ar fi direct proporţională cu poftele, aş fi bogat, foarte bogat, nu aşa cum sunt, şi atunci… Dar nu, nici atunci nu aş pune pe primul loc femeia ci femeile, pentru că mi-ar fi greu să mă opresc la una singură. Dezavantajul sufletelor mereu tinere este că pot să se îndrăgostească în orice clipă, la orice vârstă, fac cumva să devină regenerabile, se vindecă, parcă se sedimentează în jurul rănilor pricinuite de alţii şi, ca o capcană, pornesc în căutarea unei noi iubiri. Ca o capcană, spun, pentru că în singurătate libertatea este absolută şi apăsătoare, pe când în iubire, cei care se simt liberi sunt, de fapt, sclavii celor pe care îi iubesc, dar mai ales ai iluziei. E cumplit să fii sclavul unei iluzii, de aceea mă prefer aşa, deşi vârsta îmi devine tot mai puţin permisivă în toate, lăsându-mi dreptul doar la câteva excese. Mă prefer aşa pentru că pot să le fac, pentru că nu trebuie să ţin cont decât de programul vânzătoarelor de la magazinul de la care îmi procur băutura. În rest, nu mă interesează. Îmi fac singur alegerile, mi le asum fără să mi se reproşeze ceva şi am ajuns la stadiul în care chiar eu, atunci când mi se pare că am făcut o prostie, să ajung să râd de mine. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu certat, şi dacă este ceva imposibil pe lumea asta, este să ajung să mă cert eu pe mine – mă iubesc prea mult. Cu atât mai mult cu cât oamenii trebuie să greşească pentru a putea învăţa, iar eu, pe lângă că am făcut greşeli mereu, am învăţat să nu mi le regret niciodată.

//