Contur

          Stăteam pe întuneric şi… cine nu ştie, să afle – mie îmi place întunericul; lumina mă deranjează, mă descoperă, mă arată şi nu îmi place. Mie îmi place să fiu umbră, să nu beneficiez de atenţie dar să transform acest lucru în avantaj. Să pot observa fără să fiu observat, să fiu o umbră în timp ce toţi ceilalţi sunt siluete bine conturate. Dar să revin. Stăteam pe întuneric şi mă gândeam. Mă apucă uneori o poftă de scris, de a mă juca în cuvinte, şi cu ele, deşi nici nu cunosc prea multe, nici nu am cine ştie ce talent. Îmi spun că nu am pentru că nu am niciun fel de talent, dacă aveam unul, acela de a stăpâni cuvintele ar fi fost cel mai pregnant. Mă gândeam, apucat de pofte, că m-aş juca cu cuvintele, pentru că uneori cuvântul îmi este mai drag ca orice femeie, şi deşi mai mincinos decât ele, poate să ofere satisfacţii nebănuite. Divaghez. Divaghez pentru că în întunericul care mă cuprinsese îmi stătea alături doar un pahar, un pahar de care aveam grijă precum o mamă de copilul său, să nu îi lipsească nimic, nici umplere, nici savurare. În lipsă de femei m-am obişnuit să sărut pahare, iar în lipsă de pahare – deşi aşa ceva mi se mai întâmplă foarte rar – îmi mai strecor în aşternuturi câte o femeie. O femeie plătită, bineînţeles. Dacă aş fi avut talent, cu siguranţă m-aş fi făcut scriitor. Neavându-l, mi-am risipit viaţa închipuindu-mi că îl am şi iată-mă ajuns la o vârstă respectabilă, aproape şaizeci de ani, cu sufletul încă tânăr, cu trupul mai puţin tânăr dar viguros şi înclinat către singurele plăceri care mi-au mai rămas. Paharul, mai ales, şi femeia. Am pus femeia pe al doilea loc pentru că, dacă averea mi-ar fi direct proporţională cu poftele, aş fi bogat, foarte bogat, nu aşa cum sunt, şi atunci… Dar nu, nici atunci nu aş pune pe primul loc femeia ci femeile, pentru că mi-ar fi greu să mă opresc la una singură. Dezavantajul sufletelor mereu tinere este că pot să se îndrăgostească în orice clipă, la orice vârstă, fac cumva să devină regenerabile, se vindecă, parcă se sedimentează în jurul rănilor pricinuite de alţii şi, ca o capcană, pornesc în căutarea unei noi iubiri. Ca o capcană, spun, pentru că în singurătate libertatea este absolută şi apăsătoare, pe când în iubire, cei care se simt liberi sunt, de fapt, sclavii celor pe care îi iubesc, dar mai ales ai iluziei. E cumplit să fii sclavul unei iluzii, de aceea mă prefer aşa, deşi vârsta îmi devine tot mai puţin permisivă în toate, lăsându-mi dreptul doar la câteva excese. Mă prefer aşa pentru că pot să le fac, pentru că nu trebuie să ţin cont decât de programul vânzătoarelor de la magazinul de la care îmi procur băutura. În rest, nu mă interesează. Îmi fac singur alegerile, mi le asum fără să mi se reproşeze ceva şi am ajuns la stadiul în care chiar eu, atunci când mi se pare că am făcut o prostie, să ajung să râd de mine. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu certat, şi dacă este ceva imposibil pe lumea asta, este să ajung să mă cert eu pe mine – mă iubesc prea mult. Cu atât mai mult cu cât oamenii trebuie să greşească pentru a putea învăţa, iar eu, pe lângă că am făcut greşeli mereu, am învăţat să nu mi le regret niciodată.

//

22 comentarii la “Contur

  1. honeybee spune:

    „Mă apucă uneori o poftă de scris…”

    Cuvinte…cuvintzele care incearca sa exprime ceva…O idee, un sentiment? Ce greu este sa descrii in cuvinte emotia!

    Pentru a intelege cuvintele asternute de cineva pe hartie este nevoie de intelect. Cuvintele (interpretarea frazelor) necesita ratiune, altfel nu au nicio valoare si raman doar niste hieroglife cum este scrierea in ochii unui copil care inca nu s-a deprins cu descifrarea semnelor literelor unui alfabet anume.
    Si totusi multi se incumeta sa scrie, sa descrie ceea ce gandesc, ceea ce simt…Oare cuvintele intrebuintate, frumos aranjate reusesc sa transmita exact adevaratul gand, adevaratul sentiment? Oare chiar sunt interesati (cei care scriu)sa exprime exact ceea ce gandesc, simt la un moment dat sau nevoia de a scrie provine dintr-o alta necesitate…un fel de exhibitionism intelectual?

    Dar putem oare reda cu maxima fidelitate, rezumandu-ne numai la cuvinte, perceptia noastra despre realitate? Sau realitatea mea este numai a mea si realitatea ta este numai a ta si ceea ce definim ca si realitate este plasmuirea mintii noastre, un fel de iluzie prin care ne autoamagim?

    • honeybee spune:

      continui…(daca mi se permite:) )

      Incontestabil lumea literelor (gasirea cuvintelor celor mai potrivite) isi exercita puterea ei de fascinatie aparte, dar uneori cuvintele inteligibile nu sunt nici indestulatoare, nici adecvate pentru a transmite emotia cuiva. Din aceasta privinta ii gasesc pe compozitori, muzicieni mult mai avantajati decat pe “oamenii literelor”, ei avand la indemana variatiile infinite() ale sunetelor pentru a putea comunica vibratia emotiei pe care o resimt in inima atunci cand se supun actului creator,neputand sa se opuna imboldului pe care-l da muza, artistului.

      • Nevermore spune:

        Honeybee, in studiile care au ca obiect comunicarea se afirma ca numai 10% din ceea ce vrem sa transmitem ajunge la receptor prin cuvintele pe care le spunem. Celelalte 90 de procente din mesaj ajung prin limbaj non verbal, respectiv limbaj paraverbal. Ca atare, s-ar putea spune ca este adevarat ca muzicienii, si nu numai ei – (sculptorii si pictorii deopotriva), ar fi avantajati. Dar, pe de alta parte, oamenii literelor au avantajele lor asupra celorlalte domenii ale artei. Spre exemplu o fraza neterminata, lasata suspendata, poate sa fie continuata, poate sa primeasca un inteles si un final de la cel catre care se indreapta. Cuvantul se adreseaza, cred eu, ratiunii, sufletului si fanteziei. Exista romane care se pot termina fara un final concret, care lasa cititorului posibilitatea de a le continua si de a isi crea singur un final convenabil si potrivit. pe cand o opera muzicala, de exemplu, nu are acest avantaj. Neterminata ea nu va fi altfel decat neterminata, pentru ca ascultatorul nu are, in cea mai mare parte din cazuri, capacitatea (cel putin tehnica) de a o incheia. Dar din punctul meu de vedere, nu ar trebui sa se faca asemenea comparatii pentru ca primordial in actul artistic este talentul. Arta are chinurile sale, pentru fiecare dintre cei angrenati in segmentele sale, dar ele nu pot fi considerate mai mici sau mai mari pentru unii sau pentru altii.🙂 Sa nu uit, asemenea interventii provocatoare din punct de vedre intelectual sunt nu numai permise ci si binevenite. Multumesc!🙂

    • Nevermore spune:

      Honeybee, limbajul verbal a aparut tocmai din nevoia omului de a (se) exprima, iar scrisul este o transpunere pe hartie a sunetelor, deci o satisfacere a nevoii (de orice natura ar fi ea) de a comunica. Personal, avand in vedere scopul scriitoricesc, as spune ca nu este atat de greu de descris o emotie pe cat de greu este sa fie trezita in cel care citeste. Cuvantul trebuie sa exprime si sa transmita, si atunci cand nu isi indeplineste aceasta menire inseamna ca este o problema, fie cu cel de la care porneste, fie cu cel la care ajunge. Despre nevoia de a scrie (daca este, intr-adevar o nevoie) s-ar putea spune multe, dar imi voi exprima dorinta de a o face sub o alta forma in scurt timp prin intermediul personajului conturat. Iar realitatea – despre ea trebuie amintit un anumit principiu care spune ca nimic nu este ceea ce pare a fi. Adevarul are mai multe fatete, iar cele care nu corespund punctului nostru de vedere nu inseamna ca sunt minciuni. Fiecare om percepe realitatea prin simturile sale, modurile de gandire, de reactie etc., ceea ce, insa, nu il fereste de greseala si nici nu il face detinatorul adevarului absolut. Realitatea fiecaruia este, in primul rand, filtrata prin sine.

  2. honeybee spune:

    „Spre exemplu o fraza neterminata, lasata suspendata, poate sa fie continuata, poate sa primeasca un inteles si un final de la cel catre care se indreapta. Cuvantul se adreseaza, cred eu, ratiunii, sufletului si fanteziei.”

    Da, exact… fanteziei.🙂 Nefiind scriitoare, nu m-am gandit la aspectele astea interesante.
    Pe moment m-a preocupat impactul cuvintelor (nerostite, doar scrise) in comparatie cu sunetul muzicii. Muzica o percepem intr-un mod direct, fara sa analizam sunetele din care este compusa. Ea ori ne place, ori dimpotriva, o gasim dezagreabila.Muzica are impactul cel mai mare asupra emotiilor si eventual anumite sunete pot favoriza gandirea, concentrarea, dar doar atat, muzica nu transmite stiinta, informatie pura, doar isi exercita actiunea asupra celor deja existente in minte().

    Si multumesc frumos pentru amabilitate.🙂

    • Nevermore spune:

      Honeybee, si ca sa mai adaug ceva la comparatie, as spune ca o compozitie muzicala ajunge la consumator ca produs finit, cuvantul este, insa, produs (in)finit. O melodie nu poate fi ascultata decat in modul in care este interpretata, pe cand cuvintelor li se pot acorda moduri de citire diverse, intonatii variate, ritmuri diferite, in functie de ceea ce transmit cititorului, in functie de o anumita stare, in functie de factori subiectivi pe care muzica ii exclude. Din anumite puncte de vedere cititorul isi lasa amprenta asupra cuvintelor scrise, lucru care, din punctul meu de vedere, constituie un mic avantaj al scrisului. Nu indraznesc sa contrazic, dar totodata as avea anumite dubii in privinta faptului ca muzica are impactul cel mai mare asupra emotiilor, sunt cazuri in care cuvantul are o mai mare greutate. Multumirile nu sunt necesare, dimpotriva, eu ar trebui sa multumesc pentru interventia pertinenta si interesanta.🙂

  3. honeybee spune:

    „O melodie nu poate fi ascultata decat in modul in care este interpretata, pe cand cuvintelor li se pot acorda moduri de citire diverse, intonatii variate, ritmuri diferite, in functie de ceea ce transmit cititorului, in functie de o anumita stare, in functie de factori subiectivi pe care muzica ii exclude. Din anumite puncte de vedere cititorul isi lasa amprenta asupra cuvintelor scrise, lucru care, din punctul meu de vedere, constituie un mic avantaj al scrisului.”

    …zambesc si ma inclin reverentzios ca domnitzele de la curtea regala…

    „…sunt cazuri in care cuvantul are o mai mare greutate”

    incontestabil, asa este.
    ah, aceste cuvinte magice!…🙂

    • Nevermore spune:

      honeybee, si totusi, de dragul de a mai adauga ceva, desi cuvintele pot fi si trebuie laudate, se poate spune, pe de alta parte, ca ele nu sunt deloc magice, sunt simple instrumente, asemenea cum ciocanul este in mana fierarului. Magia cuvantului deriva din cel care il foloseste, la fel cum niciun ciocan nu este magic, minunatia datorandu-se maiestriei fierarului; de sine statator cuvantul nu valoreaza nimic🙂

      • honeybee spune:

        Nici eu nu m-am gandit ca ar avea valoare sine statatoare.🙂 Cuvintele au rolul lor indispensabil in vorbire, scriere, care sunt mijloace de comunicare.Cuvintele valoreaza atat cat le confera cei care le emit sau cei care le receptioneaza. Menirea lor este sa impartaseasca idei, sentimente, emotii. Artistul literar nu scrie numai pentru el insusi…Artistii nu cred ca creeaza numai pentru ei insisi, ci simt nevoia acuta a exprimarii si transmiterii unor idei extraordinare sau emotiilor de care au fost animati la un moment dat…Probabil talentul scriitorului, poetului sau iscusinta oratorului le confera cuvintelor acea aura magica la care m-am gandit. Sau gresesc, mai sunt necesare si alte ingrediente??
        (Am particularizat putin referindu-ma la segmentul artistilor, dar cred ca nu numai ei stiu sa creeze magie🙂 prin intermediul cuvintelor alese.)

      • Nevermore spune:

        Honeybee, fara a pretinde afirmatia ca fiind universal valabila, as spune ca acela care scrie o face, in primul rand si ca scop primordial, pentru sine. Ceilalti ochi care ajung sa vada rezultatul nu pot decat sa descopere o frantura de personalitate, respectiv sa filtreze, sa perceapa si sa transpuna in mod subiectiv, ceea ce vad. Actul artistic este impuls in aceeasi masura in care este necesitate si nu are voie (asa gandesc acum) sa se muleze pe public, ci doar sa i se adreseze, iar publicul poate, fara a exercita influenta, sa aprecieze sau sa respinga ceea ce i se ofera. Si mai cred ca un „ingredient” principal in orice act artistic este sufletul – sentimentul, emotia.🙂

  4. honeybee spune:

    Am intuit ca o sa consideri acel ingredient special “inima” artistului.🙂 Cumva nevoia de a scrie provine din dorinta “eu”-lui de a se manifesta. Exprimand gandurile intr-o forma scrisa ele cumva se ordoneaza (poti mai usor sa verifici consecventa unui rationament de exemplu). Gandul exprimat prin scriere capata deja un contur bine determinat, capata existenta vizibila, accesibila (oricand) si altei persoane.
    Scriitorul, poetul scrie pentru sine, dar cred ca in inima fiecarui artist exista o farama a dorintei ca acele cuvinte frumos aranjate sa gaseasca ecoul potrivit in inima celor care le vor citi, altfel nu vad de ce si-ar publica scrierile.
    …………
    Asa mi se pare cateodata ca actul scrierii este o modalitate de eliberare de ceea ce te copleseste, de ceea ce este prea mult ca sa tii numai pentru tine…Dar poate este numai impresia mea.

    • Nevermore spune:

      Honeybee, fara „inima” oricare dintre lucrurile pe care le facem este sortit esecului. „Nevoia” de a scrie este generata in principal de factori interni care variaza de la individ la individ, in functie de structura sa sufleteasca si psihica, dar nu numai. Iar gandul care ia forma – indiferent ce inseamna acest lucru – are, din acel moment, dimpreuna cu consistenta, o alta greutate si poate evolua pana in momentul in care se implineste sau dispare definitiv. Actul artistic, indiferent de natura sa, poate fi considerat ca izvorand inclusiv dintr-o anumita doza de iubire de sine si, de ce nu, poate sa fie considerat o forma de exhibitionism, altfel, intr-adevar, ar ramane ascuns ochiului celorlalti.
      Iar actul scrierii poate sa fie, inclusiv, o forma de dialog cu sinele sau cu altcineva, chiar daca replicile raman suspendate in sensul ca raspunsul celorlalti oameni nu va ajunge inapoi la cel care il „cere”. Sunt dialoguri care se poarta in sinea fiecaruia dintre noi.

  5. honeybee spune:

    Iubirea de sine – despre care vorbesti – poate avea cateodata nuantze narcisistice. Intr-un fel este bine sa te iubesti , sa ai grija de tine, sa fii centrat pe propria persoana, sa te observi, sa te analizezi, sa te cunosti , sa stii sa te exprimi cat mai bine (folosind anumite instrumente sau mijloace pe care le ai la dispozitie), dar exista riscul sa devii o persoana egoista, daca esti prea preocupat de “eu”-ul tau.
    Chestia este ca daca nu ne raportam la Dumnezeu putem pica usor in capcana sa credem ca noi suntem singurii stapani de care trebuie sa ascultam. Si artistii – trebuie sa recunosti – manifesta o doza de narcisism, care le face sa creada ca sunt persoane speciale (in raport cu ceilalti muritori), fiinte cu trairi extraordinare, neintelese de nimeni().Aceasta idee apoi ii poate macina lent…determinandu-i sa caute “in fel si chip” linistea “sufletului” lor zbuciumat.

    • Nevermore spune:

      Honeybee, ar fi foarte multe de spus in privinta iubirii de sine, si nu numai raportandu-ne la cei angrenati in actul artistic. Cu totii suntem supusi pericolului de a deveni egoisti si egocentristi, si pentru unii salvarea consta in adoptarea unei atitudini, respectiv a unei conceptii moral-religioase conform careia Pamantul nu se invarte in jurul propriei persoane.
      Totusi, intr-o doza mai mare sau mai mica orice artist are nevoie de o anumita doza de narcisism pentru ca altfel nu ar avea curajul sa se expuna (prezentarea uui act artistic reprezinta, prin sine, o expunere a omului caruia ii apartine), si ii da increderea si puterea de a isi continua drumul. Adevarat, unii se simt neintelesi, altii folosesc acest principiu pentru a se justifica fata de sine sau pentru a isi justifica eventualele stadii pe care le considera insuccese. Ce cred, insa, la ora actuala, este ca orice act artistic se naste daca nu din suferinta prin ea, si ca sa ia nastere are nevoie de demoni, de umbre, de angoase, de macinari, de zbucium si, intr-adevar, de suflet.🙂

  6. honeybee spune:

    Daca pastram raportul egal de a-i iubi pe ceilalti cum ne iubim pe noi insine, cred ca nu avem cum sa dam gres…Cred ca salvarea care vine in urma credintei intr-un Dumnezeu personal (mai specific: Dumnezeul prezentat de Biblie) poate fi valabila pentru toata lumea… dar depinde de alegerea fiecaruia, daca vrea sau nu, sa accepte aceasta mantuire.

    • Nevermore spune:

      Honeybee, din cunostintele mele, discutiile de natura religioasa, asemenea celor de natura politica, au nu de putine ori darul de a provoca tensiuni si suparari. Omul trebuie sa fie liber sa aleaga pentru sine, sa aleaga ce si in ce crede, sa hotarasca daca preceptele unei religii i se potrivesc sau nu. Exista posibilitatea ca unele salvari sa vina in baza unei credinte, dar credinta respectiva nu trebuie sa includa neaparat un dumnezeu (oricare ar fi el) propovaduit de altii. „Dumnezeul meu sunt eu”, ar spune unii, la fel cum se poate spune ca „Dumnezeu a murit”, si atunci credinta trebuie sa isi afle un alt obiect. Alegerea fiecaruia se face in functie de modul de gandire, de factori culturali, sociali, precum si raportat la structura sa sufleteasca si chiar psihica. Nu, mantuirile nu pot fi acceptate, doar credintele in mantuiri.🙂

  7. honeybee spune:

    Si ai dreptate, cum sa accepti promisiunea(darul) mantuirii daca nu crezi( nu ai incredere ) in Cel care ti-l ofera?

    De altfel multe cai i se pot parea omului ca duc la „salvare”….apoi ea se dovedeste a fi doar o desertaciune.

    • Nevermore spune:

      Honeybee, promisiunea mantuirii crestine nu este cu nimic diferita de un contract social sau, de ce nu, de unul juridic. Una dintre parti se obliga sa „asigure” mantuirea in schimbul respectarii, de catre cealalta parte, a unor conditii impuse, a unor conduite de ordin moral etc. Unii oameni nu pot accepta existenta unei puteri omnipotente plina de bunatate care, altfel, se deda la acte comerciale al caror obiect este mantuirea. Pe de alta parte, mantuirea este o notiune relativa si poate avea sensuri diferite pentru fiecare persoana in parte – motiv pentru care, cum spuneam, orice om are dreptul la propriul set de valori si de conceptii care sa il ghideze pe drumul vietii.

  8. honeybee spune:

    Sta in dreptul fiecaruia sa aleaga…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s