Contur.

          Problema este alta… Sătul de gustul aspru al vinului mi-am desfăcut o bere. Nu berea este problema, ea este doar o paranteză. Sau, mai degrabă, o încurajare de a îmi continua gândurile. Dacă aş fi avut talent cum aş mai fi scris! Talent nu am, doar aproape şaizeci de ani bătuţi pe muchie. Dacă scriam mi-aş fi pus întrebări retorice cărora să le fi răspuns prin vorbele altuia, ale altui eu. Mi-aş fi creat dileme, m-aş fi încurcat în iţele vieţii, m-aş fi descurcat şi mi-aş fi continuat drumul într-un vârtej de întâmplări şi de situaţii care ar fi lăsat întreaga lume cu gura căscată. Dacă aveam talent aş fi fost cu siguranţă cel mai bun. Neposedându-l, încerc să îmi fac curaj să pun întrebări, să îmi pun întrebări, doar pentru a fugi de ele şi de spaima răspunsului. Chiar să nu fi observat nimeni un asemenea lucru? Unii oameni au nevoie de stimulente ca să pună întrebări, chiar şi atunci când nu aşteaptă răspunsul. Nu de puţine ori mi s-a întâmplat să stimulez oamenii cu tăcerile mele, să îi oblig să mă întrebe, după o perioadă de timp, mai lungă sau mai scurtă, ce mai fac. “Ce mai faci”? le sună sec întrebarea, mai mult de complezanţă, dacă nu cumva ca o pornire de revoltă împotriva absenţei sunetelor unei conversaţii. Pe mine, în schimb, mă stimulează altceva, şi de aceea, cum stăteam pe întuneric pentru că nu îmi place lumina, am aruncat o privire în jurul meu încercând să număr toate sticlele de pe podea, ca să îmi dau seama dacă sunt sau nu în măsură să îmi adresez o întrebare. Nu, nu cred că sunt singurul care mai are curajul să se ia la întrebări pe sine, dar înclin să cred că sunt unul dintre puţinii care mai îndrăznesc aşa ceva.  Într-o zi, când m-am trezit cu o mahmureală înfiorătoare, m-am întrebat în faţa oglinzii de ce beau atât de mult. Mi-am răspuns, privindu-mă: “cu faţa asta cum să nu beau”?! Nu mi-a plăcut răspunsul, şi mi-am propus să nu mă mai întreb niciodată nimic, dar nu reuşesc. Parcă mă rod întrebările, însă nu am curaj să le las să iasă la suprafaţă decât în anumite momente. Şi, în definitiv, poate faţa mea de atunci nu se datora mahmurelii ci vârstei. Chiar nu a observat nimeni că, deşi este haină greu de purtat, bătrâneţea este acceptabilă şi respectată, pe când viciul nu?!

          Să revin, însă, pentru că în felul acesta nu aş mai ajunge niciunde. De parcă şi-ar dori cineva, vreodată, să ajungă la un final! A fost o vreme în care unul dintre cuvintele pe care le iubeam cel mai mult era “mereu”. Nu spun, poate există cuvinte mai frumoase, mai melodioase, mai complexe, mai învăluitoare, dar mie acela îmi plăcea cel mai mult. Eram ca un bărbat care îşi iubeşte nevasta şi nu are ochi pentru altele decât pentru ea – asta trezea în mine “mereu”, credinţă şi fidelitate. Doar că, şi nu este deloc ciudat, deşi i-am fost fidel, “mereu” nu mi-a fost mie, pentru că aşa este în firea lucrurilor, oamenii preţuiesc timpul iar timpul îi trădează. Îi trădează – culmea! – mereu.