Contur.

          Problema este alta… Sătul de gustul aspru al vinului mi-am desfăcut o bere. Nu berea este problema, ea este doar o paranteză. Sau, mai degrabă, o încurajare de a îmi continua gândurile. Dacă aş fi avut talent cum aş mai fi scris! Talent nu am, doar aproape şaizeci de ani bătuţi pe muchie. Dacă scriam mi-aş fi pus întrebări retorice cărora să le fi răspuns prin vorbele altuia, ale altui eu. Mi-aş fi creat dileme, m-aş fi încurcat în iţele vieţii, m-aş fi descurcat şi mi-aş fi continuat drumul într-un vârtej de întâmplări şi de situaţii care ar fi lăsat întreaga lume cu gura căscată. Dacă aveam talent aş fi fost cu siguranţă cel mai bun. Neposedându-l, încerc să îmi fac curaj să pun întrebări, să îmi pun întrebări, doar pentru a fugi de ele şi de spaima răspunsului. Chiar să nu fi observat nimeni un asemenea lucru? Unii oameni au nevoie de stimulente ca să pună întrebări, chiar şi atunci când nu aşteaptă răspunsul. Nu de puţine ori mi s-a întâmplat să stimulez oamenii cu tăcerile mele, să îi oblig să mă întrebe, după o perioadă de timp, mai lungă sau mai scurtă, ce mai fac. “Ce mai faci”? le sună sec întrebarea, mai mult de complezanţă, dacă nu cumva ca o pornire de revoltă împotriva absenţei sunetelor unei conversaţii. Pe mine, în schimb, mă stimulează altceva, şi de aceea, cum stăteam pe întuneric pentru că nu îmi place lumina, am aruncat o privire în jurul meu încercând să număr toate sticlele de pe podea, ca să îmi dau seama dacă sunt sau nu în măsură să îmi adresez o întrebare. Nu, nu cred că sunt singurul care mai are curajul să se ia la întrebări pe sine, dar înclin să cred că sunt unul dintre puţinii care mai îndrăznesc aşa ceva.  Într-o zi, când m-am trezit cu o mahmureală înfiorătoare, m-am întrebat în faţa oglinzii de ce beau atât de mult. Mi-am răspuns, privindu-mă: “cu faţa asta cum să nu beau”?! Nu mi-a plăcut răspunsul, şi mi-am propus să nu mă mai întreb niciodată nimic, dar nu reuşesc. Parcă mă rod întrebările, însă nu am curaj să le las să iasă la suprafaţă decât în anumite momente. Şi, în definitiv, poate faţa mea de atunci nu se datora mahmurelii ci vârstei. Chiar nu a observat nimeni că, deşi este haină greu de purtat, bătrâneţea este acceptabilă şi respectată, pe când viciul nu?!

          Să revin, însă, pentru că în felul acesta nu aş mai ajunge niciunde. De parcă şi-ar dori cineva, vreodată, să ajungă la un final! A fost o vreme în care unul dintre cuvintele pe care le iubeam cel mai mult era “mereu”. Nu spun, poate există cuvinte mai frumoase, mai melodioase, mai complexe, mai învăluitoare, dar mie acela îmi plăcea cel mai mult. Eram ca un bărbat care îşi iubeşte nevasta şi nu are ochi pentru altele decât pentru ea – asta trezea în mine “mereu”, credinţă şi fidelitate. Doar că, şi nu este deloc ciudat, deşi i-am fost fidel, “mereu” nu mi-a fost mie, pentru că aşa este în firea lucrurilor, oamenii preţuiesc timpul iar timpul îi trădează. Îi trădează – culmea! – mereu.

2 comentarii la “Contur.

  1. honeybee spune:

    „Eram ca un bărbat care îşi iubeşte nevasta şi nu are ochi pentru altele decât pentru ea – asta trezea în mine “mereu”, credinţă şi fidelitate.”

    Imi place expresia asta “a nu a avea ochi pentru alta/ altul”…Ce sugestiv exprima marea dragoste pe care i-o porti cuiva! Cu atat mai interesanta pare modul acesta de vorbire, cu cat stim ca daca stam cu ochii deschisi vedem instantaneu orice si pe oricine care intra in raza noastra vizuala…si totusi, atunci cand iubim pe cineva suntem imuni la stimulii (ispititori) care vin prin vaz🙂 si este ca si cand nu i-am vedea, ramanand impasibili la “farmecele” unei straine/ unui strain…

    • Nevermore spune:

      Honeybee, as incepe prin a spune ca ochiul deschis nu este neaparat garantul vazului. Mult mai pregnant in orasele mari, se poate intampla ca oamenii sa mearga, cu ochii deschisi, fara sa vada pe unde merg, urmandu-si traiectoria din inertie, sau ca pe un drum memorat si urmat in mod constient. Oamenii din jur devin umbre, in timp ce privirea se poate intoarce in interior, inspre ganduri, probleme, si tot ce mai contine lumea ascunsa a fiecaruia. In privinta iubirii lucrurile nu se schimba foarte mult, pentru ca in mod ideal, persoana iubita polariyeaya atentia si gandul, si devine atotstapanitoare, neexcluzandu-i pe altii, mai degraba permitand crearea unui spatiu in care sa nu mai fie loc pentru o a treia persoana. Dragostea e oarba, se spune, bineinteles cu referinta la faptul ca nu putem dicta inimii prin prisma ratiunilor. Dar, in acelasi timp, ea orbeste, si – din nou spun, in mod ideal – exclude apropierea unei terte persoane. Daca este intr-adevar iubire si nu o inchipuire a ei.🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s