Contur..

          Odaia asta a mea, mi-am spus desfăcându-mi încă o bere – să nu uit să spun, atunci când destup o sticlă toate gândurile îmi amuţesc, tac şi parcă dispar încordate de aşteptare, de aceea am şi făcut pauza asta, pentru că nu mai aveam ce spune… Exact ce spuneam! Dacă aveam talent la scris aş fi avut cursivitate şi totodată curaj să îmi şlefuiesc frazele, să nu le las frânte, neterminate, neconturate în întregime. Dacă aş fi avut talent aş fi avut cursivitate în idei chiar şi sub influenţa alcoolului şi parantezele nu mi-ar fi fost deranjante. Ba, poate ar fi adus o notă interesantă unei conversaţii, chiar şi uneia ca aceasta, pe care o port cu mine însumi. Ce păcat că nu am talent, aş fi putut să fiu cel mai bun! Şi dacă nu aş fi fost cel mai bun şi nu aş fi avut talent, aş fi putut fi, de exemplu, inginer. Aşa umblă vorba, sau cel puţin umbla, pe vremea în care eram eu tânăr, că inginerii au ochi inteligenţi. O privire inteligentă poate spune multe în cuvinte puţine, sau chiar în absenţa lor. Dar unele destine sunt crude, aşa cum este al meu – nici cu talent în ale scrierii, nici inginer. Vezi, uneori este uşor, foarte uşor. Este simplu să spui ceea ce nu eşti, dar este infinit mai greu să afli ceea ce eşti. Nu ştiu dacă din cauză că descoperirile se fac cu trudă sau pentru că, de multe ori, oamenilor le este greu să accepte. Unora le este greu să accepte că sunt neputincioşi, altora le este greu să accepte că lumea are cursul ei, indiferent de existenţa sau inexistenţa lor. Mie… cred că a existat o perioadă în care mi-a fost greu să accept ceea ce sunt, pentru că este posibil ca nici măcar să nu fi vrut să fiu ceea ce nu sunt. De exemplu, nu mi-am dorit niciodată să fiu femeie de serviciu, şi nici nu am fost. Poate pentru că, în primul rând, nu sunt femeie, şi, în al doilea rând, nici nu mi-am dorit să fiu. Pentru că dacă eram, cu siguranţă aş fi fost lesbiană, şi numai acela care nu a avut de înfruntat oprobiul societăţii şi prejudecata ei poate să afirme că îi dispreţuieşte părerile şi atitudinile. În multe dintre discuţiile cu mine am ajuns la concluzia că oamenii sunt proşti, chiar şi oamenii inteligenţi sunt proşti de prea multe ori.

          Să îmi fie iertată paranteza supărătoare şi lipsită de farmec! Odaia asta a mea, mi-am spus desfăcându-mi încă o bere, pare a fi un ev mediu. Toată cufundată în întuneric, doar eu îmi mai ridic cu teamă glasul, şi numai atunci când beau, ca să nu mă supun prea des pericolului vreunei judecăţi personale. Nu ştiu cu câtă îngăduinţă m-ar mai trata tribunalul căruia sunt silit să mă supun, cu atât mai mult cu cât, cu fiecare întrebare pe care mi-o pun, mă simt în pericolul de a fi numit “recidivist” şi judecat mai aspru. Ce ţi-e şi cu parantezele astea! Uneori mi se par chiar şi mie supărătoare, la fel de supărătoare ca instabilitatea gândului care, în loc să se concentreze pe un singur lucru, ajunge să scormonească peste tot, dar mai ales în lucruri pe care nu vreau şi nu am curaj să le aflu. De aceea, cred, singura paranteză plăcută, chiar dacă deloc elegantă şi lipsită de stil, este berea. Şi ea îmi este paranteză, dacă mă uit bine la toate sticlele de vin care zac răsturnate pe podea. Mă săturasem de vin, iar berea este, în definitiv, o chestiune de alegere. Asemenea destinului; îmi spunea cineva, la o aniversare: “îţi doresc sănătate, viaţă lungă şi mult noroc”. Nu cred că ştia că destinul fiecăruia ţine prea puţin de voinţa altora, şi că este, mai degrabă, nu o chestiune de noroc, ci de alegere.

//

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s