Gând

          De câte ori îmi amintesc de acel episod îmi vine să îmi sting toate luminile, până şi cele ale ochilor, şi vreau să mă duc să dorm. Să dorm mult şi odihnitor, până când dintr-un somn trec în altul şi uit de toate, până şi de mine. Mă abţin, pentru că mi-am făcut un principiu de viaţă – singurul pe care intenţionez să îl mai respect. Odată cu vârsta apar disfuncţiile, apare decrepitudinea, oboseala materiei, şi zăbrelele temniţei în care este încătuşat sufletul încep să se clatine. A fost o vreme în care îmi vedeam tinereţea veşnică – tinereţea, tinereţea şi viciile, pentru că frumos nu am fost cu adevărat niciodată. Mi s-a mai spus, din când în când, cu jumătate de gură, că arăt bine, dar complimentele fade sunt luate în seamă numai de femei, nu de mine. Este drept, în funcţie de posibilităţile sale fizice, unui om poate să i se spună că arată bine, dar comparat strict cu sine însuşi, nicidecum cu un standard absolut şi universal al frumuseţii. Poate aceasta a fost suferinţa mea cea mai mare, absenţa frumuseţii fizice, alături de cealaltă despre care am mai vorbit, lipsa talentului. Puteam să fiu scriitor dacă aş fi avut talent, dar nu am, de aceea a trebuit să mă resemnez cu gândul că aş fi putut să fiu aproape orice altceva. Spun aproape orice altceva pentru că sunt câteva meserii care îmi sunt cu desăvârşire interzise, indiferent de voinţele mele. Taximetrist, de exemplu, pentru că, judecând după sticlele răsturnate goale pe podea, nu aş fi în stare să mă conduc nici pe mine până la pat, ca să nu mai vorbim de condusul unei maşini. Sau barman – barman cu atât mai puţin, pentru că nu sunt rezistent în faţa tentaţiilor, şi rafturile pe care ar aştepta înşirate sticle pline de licori magice m-ar atrage într-atât încât nu aş uita numai de clienţi ci şi de patron. Nu degeaba mi se spunea cândva că dacă aş lucra ca barman o dată la două-trei zile ar trebui reînnoite fie stocul de băutură, fie cererea de declarare a falimentului. De prea multe ori viciul este mai puternic decât voinţa şi dorinţa primează în faţa raţiunii şi a sufletului. În asemenea momente îmi caut orbeşte paharul, dorindu-mi să îmi umezesc buzele. Mi se întâmplă să mi se usuce, să ardă, să usture înţepător în timp ce amintirile nu îmi mai dau pace, asmuţindu-se într-o revoltă care le scoate la suprafaţă până şi pe cele mai neînsemnate. Unii ar spune că acesta este dezavantajul unei bune memorii, alţii, printre care mă număr şi eu, şi-ar cere să îşi aţintească privirea înainte. Este o greşeală traiul în trecut, iar evocările amintirilor nu îşi au rostul. Poate de aceea m-am lăsat umilit încă o dată – pentru a câta oară?! – când într-o noapte, golindu-mi toate sticlele pe care le aveam în casă, am coborât să îmi reîmprospătez proviziile. Cum mergeam clătinat şi nesigur, deşi vântul nu îndrăznea să bată cu putere, în spatele meu am auzit râsete, şoapte, apoi frânturi de vorbe şi, într-un final, afirmaţii jignitoare. Anume că aş fi mers ca o trestie, că aş fi o sirenă naufragiată pe uscat în mare nevoie de a se uda cu puţin lichid, şi încă altele despre care nici nu mai vreau să îmi amintesc. Deşi glasurile păreau tinereşti, nu m-am gândit nicio clipă să mă întorc să le apostrofez. Mi-am grăbit doar pasul, temându-mă nu de ele ci de adevărurile pe care le-ar fi putut exprima. Uneori sinceritatea oamenilor nu este numai dezarmantă, ci şi copleşitoare, iar eu mă simţeam dezarmat şi copleşit în faţa spaimei. Mi-am continuat mersul, cu paşi mai atenţi şi mai siguri, fără să privesc în urmă, de parcă dacă aş fi făcut-o m-aş fi prăbuşit în adâncurile iadului, fără să mai am vreo urmă de scăpare. Aşa, am una: refuzul gândului; refuzul gândului şi reamintirea unui principiu după care m-am ghidat toată viaţa. “Câinii latră, ursul trece”, aşa spune proverbul, numai că eu numai a urs nu arătam cu plasul meu puţin împleticit, şi cu sticlele ciocnindu-se zgomotos în sacoşa pe care o ţineam strâns de parcă m-aş fi temut să nu mi-o fure cineva. Nu m-am întors nici când am auzit şoaptele mai puternice, nici când i-am auzit grăbind paşii, nici când le-am auzit, mai aproape, râsetele. De fapt mint… m-am temut. M-am temut mai mult de o clipă, dar nu de vreun pericol exterior, ci de faptul că o stare de slăbiciune m-ar face să îmi încalc unul dintre cele mai de seamă principii. Nu, nu am multe, dar de unul sunt sigur – nu am întors niciodată capul ca să privesc în spate. De cele mai multe ori amintirile reprezintă un lux care poate să doară, iar disponibilitatea mea pentru lux, deşi a fost mare cândva, a scăzut dramatic. Acum luxul meu nu mai este să privesc în urmă, rememorând, amintindu-mi, ci să îmi spun să privesc în faţă impunându-mi să văd cât mai departe. Deşi nu am nicio menire şi nicio veleitate ca scriitor, am altceva – am o vârstă care nu îmi mai permite nostalgii, mai degrabă împăcarea cu ele. Iar ceea ce a rămas în spatele meu trebuie să rămână, neprivit, tot în spate. Altfel cum aş putea să mă mai împac cu mine însumi regretându-mi greşelile?!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s