…….

          Când ai nevoie de personaje este mai bine să ieşi în stradă. De acolo este uşor, e suficient un pix şi un carneţel. Feţele oamenilor îi identifică şi nu de puţine ori le spun poveştile. Faţa mea, spre exemplu – deşi nu este cel mai bun punct de reper – spune o poveste. Una tristă, sau poate hilară sau, de ce nu, condamnabilă, în care posesorul ei abia îşi mai suportă durerea de cap.  Da, m-am îmbătat aseară, ca de obicei. Nu am făcut-o nici de tristeţe nici de bucurie, pentru că sunt în punctul în care să nu îmi mai pese. Sunt în locul în care să nu îmi mai pese – sunt acolo unde căile libertăţii se împletesc cu triumful asupra feţei unei blonde cu ochii goi, ca ai mei. Uneori am impresia că faţa ei spune povestea mea, o alta, una pe care o pot scrie dacă vreau. Problema este că întotdeauna, în lipsa vreunui stimulent alcoolic, mi-a plăcut să îmi aleg cu grijă poveştile. Sunt poveşti care nu se spun, dar dorinţa îmi este să trăiesc poveşti pe care să le pot spune.

         Mi se întâmplă să mi se facă ruşine de poveştile mele. Că ştiu de ce, că nu ştiu, contează mai puţin. Poate pentru că unele sunt foarte proaste, sau poate pentru că sunt naive, chiar prea naive. Probabil pentru că sunt credibile, prea credibile… Eu nu sunt scriitor pentru că, pe lângă faptul că îmi lipseşte talentul, nu am niciun fel de noţiune teoretică. Nu ştiu cum se scrie, de fapt, o poveste. Ah, ca să nu uit! Poveştile se numesc aşa pentru că destinul lor, unic chiar, este de a fi povestite. Poveştile se trăiesc, însă. Se trăiesc până la ultima picătură de senzaţie, până la ultimul lor cuvânt care de prea multe ori este “adio”.

          Poveştile se trăiesc şi se povestesc. Ceea ce nu poate fi povestit şi recunoscut este întâmplare şi ruşine, şi dacă mă uit în urmă… nu, mai bine nu o fac. Mai bine mă uit pe stradă, aici, căutându-mi poveştile scrise pe alte feţe, trăite de alţii în aşa intensitate încât să le modifice liniaritatea trăsăturilor. Pe cale genetică ne moştenim – aşa îmi place să cred – chipul plat şi inexpresiv. Ceea ce ne oferă distincţia, unicitatea ca figură, este experienţa, traiul, povestea. Ce păcat că nu sunt cu adevărat scriitor… fiecare faţă este o sumă de poveşti care se aşteaptă să fie spuse, să fie scrise în sufletul altcuiva. Hârtia poate mereu să aştepte, dar sufletul nu, de aceea se poticneşte mereu în smârcurile nerăbdării… Sunt oameni nerăbdători să scrie, să scrie mereu, cu scopul de a pune cât mai curând punctul final. Doar că, în vârtejurile nebănuite ale vieţii, punctul final se transformă de multe ori în aşteptarea punctelor de suspensie.

         Şi unde este finalitatea? În începutul unei alte poveşti pe care fiecare o poate scrie în modul său caracteristic, în funcţie de capacităţi şi de posibilităţile sale. Mi-am zis, într-o seară, că sufletul este o resursă limitată care trebuie îngrijită, păstrată şi gestionată cu mare atenţie. Nu am reuşit niciodată să fac asta, mai ales că am observat, acum multă vreme, că sufletul este regenerabil. Ceea ce nu este regenerabil este, însă, încrederea. Încrederea în sine, în alţii, în viaţă, în bine, în echilibru, în echitate, în dreptate. Dar, de fapt, dreptatea nu are nicio legătură cu poveştile. Nu ele trebuie să fie drepte, ci oamenii care le scriu. Problema este că până şi cei mai drepţi dintre oameni, în urmărirea dreptăţii, devin nedrepţi. Aşa se întâmplă mereu, pentru că echilibrul în lumea asta a fost şi este mereu precar. Întotdeauna se poate întâmpla să apară antagonismul, echilibrul fiind atins prin dezechilibru, iar dreptatea împlinită prin nedreptate.

          Frumuseţea, pretind mulţi, nu se regăseşte în chip şi în timp, ci în suflet. O spuneam de multe ori, asemenea vorbe sunt doar scuzele urâţilor. Mereu am râs de ei, nu de puţine ori chiar cu răutate, dar numai pentru că am vrut să mă apăr. Se poate întâmpla ca frumuseţea fizică să rămână, pentru o perioadă, fără suflet. Dar să revenim… deşi nu am noţiuni teoretice despre creaţie, de producere de literatură – poate doar de maculatură -, îmi închipui uneori că pot să scriu. Îmi place să scriu, chiar şi atunci când nu îmi găsesc cuvintele, când nu le cunosc, când nu le pot pronunţa. Sunt unele limbi pe care nu le-am putut vorbi niciodată, deşi într-un fel sau altul le-am cunoscut şi am auzit despre ele.

          În timp ce pixul îmi aluneca pe hârtie am mai scris o poveste, în ochii cuiva, în limbajul zâmbetului împărtăşit şi în limba tăcerii. Dar poate să se mire cineva că mă întreb cum ar fi fost – dacă l-aş fi cunoscut – o poveste scrisă în limbajul sărutului?

21 comentarii la “…….

  1. honeybee spune:

    „Dar poate să se mire cineva că mă întreb cum ar fi fost – dacă l-aş fi cunoscut – o poveste scrisă în limbajul sărutului?”

    Imi place felul cum te-ai exprimat aici:”o poveste scrisă în limbajul sărutului”….De fapt acela nu este limbajul celor care se iubesc?🙂

    Sa ai o zi frumoasa!

    • Nevermore spune:

      Honeybee, sarutul, la fel ca multe alte actiuni, este o actiune generata de necesitate, de impuls, de suflet, de dorinta. De cele mai multe ori (ca sa nu spun de fiecare data) sarutul este instinctual, si nu este nevoie sa aiba ca fundament iubirea. Este, mai degraba, un limbaj al instinctului primar si al pasiunii decat al iubirii. O zi, de asemenea, cat mai frumoasa!🙂

  2. honeybee spune:

    „De cele mai multe ori (ca sa nu spun de fiecare data) sarutul este instinctual, si nu este nevoie sa aiba ca fundament iubirea. Este, mai degraba, un limbaj al instinctului primar si al pasiunii decat al iubirii”.

    Ha-ha-ha! :)) Te contrazic: din contra, in primul rand sarutul este manifestarea afectiunii fata de o persoana. Categoric ca nu este in primul rand limbajul instinctului primar, ci al iubirii intre persoanele care sunt legati sentimental. Poti sa te saruti cu cineva fara sa iubesti, doar asa, din instinct? Ce farmec poate avea sarutul, daca nu iubesti? Sarutul este un act destul de intim: nu simti nevoia sa saruti pe cineva care afectiv te lasa rece. Atractia sexuala nu inseamna neaparat iubire si din acest motiv cred ca uneori poate sa nu implice sarutul.

    • Nevermore spune:

      Honeybee, tocmai faptul ca putem avea propriile opinii care sa nu fie in concordanta una cu alta poate face conversatiile dintre oameni nu numai interesante ci si productive. Sarutul, adevarat, poate sa aiba la baza o doza de afectiune, insa nici afectiunea nici atractia sexuala nu trebuie confundate cu iubirea. Extrapolat, da, sarutul reprezinta inclusiv manifestare emotionala, dar are ca izvor manifestarea instinctelor primare in mod inconstient. „Poti sa te saruti cu cineva fara sa iubesti, doar asa, din instinct”? Bineinteles – o atractie sexuala manifestata sub influenta anumitor factori, exprimata in conditii propice, exclude iubirea, si aici ar fi destule exemple pe care le-as putea invoca. Sunt cupluri abia formate, pe fundamentul unei potriviri de caracter, pe atractie etc., in care insa nu s-a nascut iubirea, dar sarutul nu este exclus; sunt aventuri de o noapte, care exclud iubirea, chiar afectivitatea, nascute strict din manifestarea instinctului, care nu exclud sarutul; sunt relatiile asa numite „friends with benefits” in care o doza de afectivitate exista, dar nu iubire, care, din nou, nu exclud sarutul; sunt saruturile de natura homosexuala, nascute din curiozitate, care nu includ iubirea, poate doar o doza de afectivitate, de incredere si de atractie primara. Exemplele cred ca ar putea continua, dar ne oprim aici. Ce farmec poate avea sarutul? Suntem fiinte dotate cu ratiune, si totusi de foarte multe ori ne manifestam in mod primar, instinctual, deci sarutul are mereu farmec – bineinteles, in conditiile in care partenerul de sarut este suficient de priceput… (Sa mi se ierte daca am mers cu gluma prea departe)🙂

  3. honeybee spune:

    Da, mi-am exprimat si eu parerea.🙂
    Cel putin pentru mine este valabil ce am scris, deci nu poate fi o regula ca sarutul se reduce doar la manifestarea unui instinct ci este implicat intotdeauna o disponibilitate emotionala. Sarutul nu inseamna doar amestecarea fluidelor glandelor salivare….sarutul este un fel de schimb energetic subtil intre doua persoane care se indragesc/ se iubesc si cauta implinirea pe planul sexual.( Nu cred ca sarutul ar trebui sa fie atat de ieftin cum este astazi… nu ar trebui daruit/ oferit atat de usor oricui()…este prea frumos ca sa-l reducem la nivelul asta comun cu iz vulgar)
    Nu am pentru ce sa te iert.🙂

    • Nevermore spune:

      Honeybee, din punctul meu de vedere omul nu numai ca are dreptul (atata timp cat nu lezeaza pe altii), are si obligatia fata de sine sa aleaga valorile pe care le adopta si sa isi stabileasca propriul set de idei care sa ii influenteze conduita. Incepand cu anii 60-70 sexualitatea s-a dezvoltat ca manifestare, a inceput sa nu mai fie condamnata ci acceptata, lucru care a dus la ceea ce numesti „vulgarizare” a sarutului. Sarutul (pentru ca in continuare sustin ca este o manifestare care are la baza instinctul primar) este o componenta a sexualitatii, iar aceasta a ajuns inclusiv sa vanda produse, sa faca obiectul promovarii produselor, inocularii ideilor, sa isi gaseasca locul inclusiv in variate forme de educatie adresate oamenilor. Intr-o societate mustind de sexualitate, nu este anormal ca inclusiv sarutul sa se depersonalizeze.🙂

  4. honeybee spune:

    Nu este vorba neaparat despre condamnare, ci despre a avea altfel de principii (zic eu – mai sanatoase). Apoi, ce sa fac? “Conservatismul” meu nu este fara temei.A adopta obiceiurile majoritatii, doar pentru ca „asa se poarta” nu o consider atitudinea cea mai inteleapta. Stiu, dorinta de a apartine unui grup, de a fi acceptat de un grup este foarte mare (mai ales cand esti mai tanar/a), dar aderarea la o idee, la o conduita nu trebuie sa insemne renuntarea la principiile pe care le-ai insusit – repet – nu fara niciun temei.🙂

    • Nevermore spune:

      Honeybee, in dezvoltarea individului se vorbeste despre cei trei factori majori care o influenteaza – familia, scoala, anturajul. Eu as adauga si sinele, pentru ca fiecare individ trebuie sa decida ceea ce i se potriveste si ce nu, ce principii sa adopte, la care sa adere sau la care sa renunte. Este adevarat ca de la o anumita varsta modul de a gandi si de a resimti lucrurile se schimba, dar schimbarile care intervin trebuie sa treaca, mai intai, prin filtrul personal al fiecarui individ🙂

  5. honeybee spune:

    Da, cred ca forta decizionala a eului constient de sine insusi este factorul cel mai important atunci, cand vine vorba de alegerile pe care le face individul pe „lungul” drum al formarii caracterului personal.🙂

    • Nevermore spune:

      Honeybee, probabil singura problema cu forta eului de a lua decizii este faptul ca nu se manifesta imediat. De-a lungul cautarilor de sine tuturor ni se intampla sa dam cu capul de „pragul de sus”. Dar omul este, mereu, o suma de dorinte, de sentimente si de experiente.🙂

  6. honeybee spune:

    „Dar omul este, mereu, o suma de dorinte, de sentimente si de experiente.🙂 ”

    plus – ai uitat🙂 – a ceea ce gandeste.

    • Nevermore spune:

      Honeybee, intr-o anumita privinta si de dragul discutiei in contradictoriu as spune ca lucrurile pe care le gandeste un om nu se adauga la esenta sa. Spre exemplu, intr-o stare de tensiune, oricine poate gandi ca ar omori o alta persoana. Atata timp cat gandul ramane la stadiul de gand, omul nu devine criminal. Gandurile vin si pleaca, adevarat, de multe ori in concordanta cu ceea ce este individul, dar nu pot fi, neaparat, catalogate ca fiind parte insumanta din el. Cred, insa, de asemenea, ca omul poate, nu de putine ori, sa fie rezultatul gandurilor sale. Poate raspunsul sa fie undeva la mijloc🙂

  7. honeybee spune:

    Da, poate raspunsul e undeva pe la mijloc, dar ce este omul, daca nu o fiinta rationala care in primul rand gandeste? Ce ne diferentiaza de animale? Tocmai esenta noastra de fiinte constiente de sine, care pot intelege notiunea abstracta a unui gand (unei idei)… Intai gandim, apoi vorbim sau actionam… ( sau cel putin asa ar trebui sa facem de regula si sa nu lasam ca emotiile de moment sa ne ghideze in actiunile pe care le intreprindem)
    ……….
    Impulsul criminal nu provine dintr-un gand ci in primul rand dintr-o emotie negativa resimtita fata de cineva…dintr-un imbold morbid de razbunare sau numai din dorinta simpla de a scapa de acel cineva care a provocat suferinte morale si/sau fizice. Spune-mi si tu, ce il retine pe un om lipsit de Dumnezeu ca la o adica sa nu puna in aplicare intentia criminala?Oare morala pur umanista este destul de puternica sa tina in frau demonul interior care tocmai a fost trezit? Uneori au efect invataturile eticii umaniste, dar din pacate, nu tot timpul franeaza si atunci se produc dramele.

    • Nevermore spune:

      Honeybee, evitand sa intram in notiuni de criminologie asupra tipologiei criminale, as spune ca instinctul este controlat mai ales prin ratiune. Exista valori si principii morale, etice, pe care omul si le insuseste, la care tine si pe care nu doreste sa le incalce. Bineinteles exista exceptii, dar fara a particulariza, doar generalizand, consider ca excluzand structura psihica si emotionala a fiecaruia, oamenii nu savarsesc infractiuni nu de teama divinitatii, ci de teama consecintelor sociale. Este adevarat ca la un anumit punct normele religioase sunt aceleasi cu normele sociale (cu siguranta derivand una dintr-alta), dar combinarea lor este de natura de a tine individul in frau si de a nu il lasa sa se manifeste intr-un mod care sa prezinte pericol social. Imi amintesc ca Zola spunea ca o societate nu poate fi guvernata fara un dumnezeu (adaug, oricare ar fi acel dumnezeu) tocmai pentru ca oamenii se tem de suferinta, de pedeapsa si de ceea ce cunosc. Desi, de cealalta parte, suntem putini cei care gandesc cu o bataie foarte lunga, si Judecata de Apoi este mereu departe (sau asa ne place sa ne inchipuim). Este adevarat, suntem animale dotate cu ratiune, si in baza ei, de suficiente ori, suntem capabili sa ne stapanim pornirile.🙂

  8. honeybee spune:

    „Este adevarat, suntem animale dotate cu ratiune, si in baza ei, de suficiente ori, suntem capabili sa ne stapanim pornirile.🙂 ”

    Nu, eu nu am afirmat ca suntem animale care rationeaza. Nu cred ca ne tragem dintre animale. Nu am vazut niciun animal transformandu-se in om, mai degraba invers se intampla…uneori.:(
    Sa nu cream confuzie:animalutzele au locul si rostul lor,dar nu pot fi confundati cu oamenii.🙂

    • Nevermore spune:

      Honeybee, in opinia mea, toti avem o latura animala care se manifesta in baza instinctului. Pe scara evolutiei omul este (sau cel putin se considera) superior animalului, si totusi, el insusi este o specie animala – conceptie care are prea putina legatura cu teoria evolutionista. Nu as spune ca este o confuzie, si nu contest rostul animalelor, cu atat mai mult cu cat se stie ca disparitia unei specii este in masura, in timp, sa creeze dezechilibre in ecosistemul Pamantului.🙂

  9. honeybee spune:

    Daca m-as considera doar o specie animala mai evoluata nu as mai avea asteptari nici de la mine, nici de la ceilalti: as trai sa-mi satisfac instinctele si nu ar mai conta sa vezi dincolo de aparente, ar conta doar sa atingi placerea, satisfactia senzoriala: atat ii intereseaza pe animale.

    • Nevermore spune:

      Honeybee, ca sa dramatizam putin, as spune ca omul este un mamifer – femela speciei umane naste pui vii si ii hraneste cu lapte. Lucrurile, cred eu, trebuie privite din perspectiva piramidei lui Maslow. Nevoile primare sunt aceleasi, resimtite si de oameni si de animale – mancare, apa, aer, somn, sex etc. Ceea ce ne diferentiaza de animale este insa, evolutia catre varful piramidei, catre nevoi care devin mult mai complexe si pe care un animal nu le cunoaste – nevoia de a crea, de exemplu. In plus, din punct de vedere social si spus cat se poate de cinic – sunt foarte multe entitati umane care se opresc la nivelul inferior al piramidei nevoilor, ridicandu-se cu putin peste regnul animal, daca nu cumva asimilandu-se.🙂

      • honeybee spune:

        Ce este dramatic in nasterea si alaptarea unui pui de om? Eu mai degraba vad manifestarea unei minunatii. A, ca ne nastem in lumea asta imperfecta() supusa entropiei, e alta poveste…
        …………..
        Da, nevoile primare umane sunt aceleasi cu cele ale animalelor, dar la nastere exista in noi in forma latenta si celelalte nevoi, mai superioare.
        Oricine nascut-crescut- educat in conditii propice de existenta va manifesta si necesitati mai ” evoluate” decat cele primare.
        Problema consta ca nu toti ne nastem “privilegiati”. Problema este cu sistemul social defectuos care a prins radacini si in care suntem obligati sa ne ducem existenta.
        Problema o pot constitui unele defecte ereditare, unele handicapuri fizice sau psihice (de care nu suntem direct raspunzatori!), care pot oarecum stopa dezvoltarea armonioasa a unui individ pe toate planurile.Insa, fara doar si poate, noi nu evoluam progresiv la nivelul uman, ci ne nastem, venim in existenta ca oameni.
        Am fost creati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu: ca sa gandim, sa iubim,sa cream, sa ne bucuram de viata si sa avem partasie atat cu semenii nostrii, cat si cu Creatorul nostru. Chiar si sentimentul vesniciei*, dorinta de a trai vesnic a fost implantat in inima noastra…. Doar ca a intervenit pacatul neascultarii primului cuplu uman…si s-a dat peste cap planul initial.( Dar lucrurile nu vor ramane o vesnicie asa: veacul acesta va trece… se va termina odata si odata cu toate rautatzile…Imparatia lui Dumnezeu va veni si aici, pe Pamant.)

        (*Niciun om tanar nu accepta ideea batranetii si a mortii. Cand suntem tineri ni se pare imposibil ca ne va atinge vreodata degradarea fizica pe care o percepem la altii.
        Nu, noi nu vom imbatrani niciodata!🙂 Cu atat mai putin ne gandim ca intr-o zi vom muri si lumea isi va urma cursul ei firesc, fara sa fie afectat de disparitia noastra.)
        …………
        Este usor sa fii ateu cand esti tanar, frumos, sanatos, cand nu-ti lipseste nimic()si te bucuri de fiecare zi. Este usor sa vorbesti despre evolutie spirituala cand te afli intr-un mediu prielnic in care nimic nu te impiedica sa faci progrese. Din cauza resurselor limitate (dar indestulatoare tie) de care dispui, de ce te-ar preocupa amaratii care au fost mai putin norocosi decat tine si au reusit sa se ridice doar cu putin peste regnul animal?Ce ai putea sa faci pentru ei?La urma urmei viata e scurta si fiecare si-o traieste asa cum vrea, bineinteles intre anumite limite autoimpuse sau in functie de anumite conditionari externe, datorate mediului.

        Dar din fericire, nu se rezuma totul la viata asta.
        Cel putin, asa cred eu.🙂

      • Nevermore spune:

        Honeybee, inca un comentariu in interiorul caruia sunt cateva lucruri pe care mi-ar placea sa le dezvolt intr-un mod diferit, dar, bineinteles, in timp. Nu este nimic dramatic in faptul de a fi mamifere – argumentul a fost adus doar pentru a sustine conceptia pe care mi-o insusesc, omul este, la randul sau, animal, chiar daca mult diferit de celelalte si superior. Departe de mine de a pune la indoiala dreptul omului de a evolua sau de a se opri la stadiul de primata si, cu atat mai mult, sunt de acord ca trebuie luati in considerare si factorii care au dus la dezvoltarea intr-un anumit fel a individului. Personal, am invatat ca nu trebuie sa judecam oamenii, dar desi nu pot sa nu o fac, stiu ca nu poti sa judeci pe nimeni fara a te pune mai intai in locul lui, fara a cunoaste motivele si circumstantele unei stari de fapt. Dar, pe de alta parte, pentru ca ai amintit de mediul prielnic progresului individului, trebuie spus ca exista oameni care si-au depasit conditia tocmai pentru ca au avut puterea sa lupte si sa depaseasca factori externi deloc favorizanti, poate dimpotriva, defavorizanti. Iar ceea ce putem face pentru altii, in functie de resurse sau de bunavointa, este, de asemenea, discutabil. Poate in viitorul apropiat voi face referire la un asemenea subiect< voi incerca. Dar, ca sa nu ramanem in dezacord, este adevarat, nu se rezuma totul la viata asta.🙂

  10. honeybee spune:

    exact, sa nu ramanem in dezacord….:)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s