Dileme

          – Ce faci, profesore? am auzit, după ce am răspuns, vocea veselă a editorului.

         Înainte îmi spunea “domnule profesor” sau “dom’ profesor”, după cum îi venea cheful. Eu, în locul lui, m-aş fi făcut cum mi-ar fi venit la gură. Oricum, în orice fel, pentru că în continuare susţin că nu am urmă de talent, doar ambiţie de a scoate capul puţin deasupra mulţimii. Lui îi spusesem să nu mă mai domnească atâta, că nu suntem la şcoală, şi probabil dintr-un spirit de aventură, se hotărâse să îmi spună “Profesore”.

          – Fac pe dracu’! Asta fac, pe dracu’! Am o dilemă…

          – Iar nu ştii despre ce să scrii? Lasă, domnule, tratatul despre minciună, mai bine apucă-te de ciclul ăla al simţurilor. Cine ştie, poate iese ceva…

          – Nu, domnule, nu asta! Trebuie să beau ceva, dar nu ştiu ce. Spune şi tu! Cum să scriu dacă mi-e gol talentul? Adică paharul… Sunt supărat, am băut nişte beri înainte.

          – Ţi-ai citit cartea, profesore? Ce zici, cum stăm cu sugestiile, le aprobi, le respingi…

         – Ascultă, domnule, eu am treburi mai importante de făcut decât să citesc toate inepţiile. Eu am scris porcăria aia, dar nu mă poţi obliga să o citesc, e treaba ta, tu eşti editorul. Eu am de scris, nu mă interesează altceva.

          – Păi…

        – Uite! Uite cum facem. Sunt supărat, sună-mă dumneata peste câteva zile ca să mă liniştesc. Nu vezi că eu stau, mă uit în toate părţile şi îmi vine să îmi iau câmpii?! Noapte bună!

        Mă enervasem şi mai tare. Adică, de ce, domnule, de ce să vină altul să îşi dea cu părerea despre ce să scriu?! Mai bine îmi spunea ce să beau. Cum să îndrăznesc să îmi las gândurile libere dacă nu am nimic în pahar?! Păi ce, vrea să ajung în pragul sinuciderii? De ce naiba, doar am o vârstă, una la care nu mai am mult de aşteptat, de ce să mă grăbesc?

          Ştiţi, cred că pe lângă faptul că timpul adânceşte viciul, tot el ar trebui să aducă împăcarea cu sine. Dacă mi-ar fi trecut prin cap să încerc să fiu filosof, probabil aceasta ar fi fost cărămida de la fundaţia sistemului meu filosofic: omul nu moare decât atunci când se împacă cu sine şi admite că nu mai are rost. Atunci când, în loc să se dezică de sine, se acceptă şi îndrăzneşte să înfrunte ceea ce este, ceea ce aşteaptă. Poate de-asta nu mor eu, decât de ruşine.

2 comentarii la “Dileme

  1. Andreea spune:

    Adevarul este ca apa rece care face rau doar dintilor stricati, si n-am spus-o eu. N-am chef sa caut acum cine a zis-o.:)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s