Spaimă şi depresie

          Ninge nebuneşte, fără să dea cerul vreun semn că ar vrea să se oprească; aş fi ieşit afară, în noapte, în zăpadă, aşa cum o făceam în alte nopţi, cu o mână de femeie în mâna mea, cu râsul ei mângâindu-mi urechile, cu ochii ei calzi dezgeţându-mi şi trupul şi sufletul. Doar că acum sunt altfel, sunt altul, umerii îmi tremură de prea multă povară şi picioarele, deşi ar alerga, parcă nu mai au unde. Încremenisem în aşteptarea zăpezii şi m-a găsit încremenit în aşteptarea plecării ei. Doar că, de data aceasta, aşa am sentimentul, nu se va mai topi niciodată şi va rămâne acolo unde este. Prea m-a nins pe tâmple şi, ca să nu îngheţ degeaba, mă mint că în ninsori mi-am dobândit înţelepciunea. Doar că sufletul…

        Sufletul mi-l simt altfel, asemenea nemişcării îngheţului, deloc mobil, incapabil să mai sclipească. Nu m-ar mai prinde, nu mi se mai potrivesc toate vâlvătăile şi nici toate pasiunile, mai ales că mereu m-a stăpânit o teamă cumplită de ridicol. M-aş simţi ridicol, şi nu mai am curajul nici măcar să îmi închipui cum ar fi să spun înflăcărat “te iubesc”. Nu am spus-o când trebuia, poate nu am spus-o cui trebuia – înţelepciunea nu are darul de a ne desluşi trecutul şi un fost viitor posibil, doar de a ne identifica greşelile. Dar nu ştim cum am fi fost fără ele, nu ştim ce s-ar fi ales de regretele noastre, de neîmpăcări, de ruinele care devenim oricum, fie că trăim în fericire fie că ne încovoiem sub nefericire. Încă sunt drept şi puterile nu m-au părăsit, dar mă tem. Şi mă întreb, de multe ori, văzând vreun bătrân umblând aplecat şi nesigur, vreo bătrână gheboasă abia târându-şi plasele pe care le-a scos la plimbare până la piaţă, oare pe ei nu cumva îi împovărează nu vârsta ci  ruşinea?! Ruşinea, nu ruşinea de a fi fost ceea ce au fost, ci cealaltă, aceea de a fi ce sunt – nişte ruine.

          Mă tem, deşi teama nu îmi opreşte nicidecum dezintegrarea. Un fir de păr negru dispărut este ca o cărămidă căzută dintr-un edificiu. Eu, eu eram un edificiu, cândva. Cu femei în preajma mea, al căror rol unic era de a fi neglijate şi uitate, călcam cu pas sigur înainte, prin întunericul nopţii, prin cruzimea iernilor, căutându-mi, cu ochii aţintiţi înspre stele, cuvintele. Le împărtăşeam lor, altora, lăsându-le să curgă împreună cu aburul fierbinte care înfrunta pornit printre buze gerul, însoţindu-mi rimele cu mângâieri. Recunosc, deşi nu aveam nici atunci talent, demult îmi scriam versurile pentru a îmi câştiga locul în aşternutul femeilor. Şi eram nerăbdător să se sfârşească, ea, poezia, pentru a putea scrie alta. Îmi închipuiam că asta este viaţa, poezie. Acum, deşi mi-am pierdut ritmul şi mi s-au stins rimele, aş scrie, aş scrie nebuneşte, cu spaimă, doar pentru a nu mă lăsa să mă întind. Pentru a rămâne în picioare, mereu, viu pentru totdeauna. Mă tem. Mă tem, sunt prins într-o iarnă – cea mai lungă dintre ierni – la sfârşitul căreia nu ştiu ce voi găsi, dar cu siguranţă nu primăvara.

11 comentarii la “Spaimă şi depresie

  1. honeybee spune:

    „Ninge nebuneşte, fără să dea cerul vreun semn că ar vrea să se oprească;…”

    este prea dezolant ce ai scris…asemenea tristetilor provocate de visurile neimplinite ale inimii…mi-am imaginat aceasta ninsoare necontenita, fara de sfarsit care acopera tot pamantul si frigul care face sa incremeneasca orice suflare…

    totusi …ai scris frumos si te iert ( dar nu pentru ca mi-ai adus vreo ofensa!) 🙂

  2. honeybee spune:

    Da, cum ai putea sa vorbesti despre tristeti in culorile primaverii? Depresiile sunt ori negre, ori albe…si melancoliile au culorile toamnei si gustul ploii.

    Dar am promis ca nu comentez.🙂🙂

    • Nevermore spune:

      Honeybee, sunt de acord ca starilor li se pot asimila nu numai culori ci si gusturi, chiar anotimpuri si, de ce nu?!, oameni. Totusi, din punctul meu de vedere, depresiile nu pot să fie decât cenuşii. Chestiune, poate, de gusturi si de nuante.🙂

      • honeybee spune:

        Nevermore, poate tu ai dreptate si depresiile se asociaza mai mult cu nuantele de gri.Nu m-am gandit prea mult cand am scris ca pentru mine depresia este ori neagra, ori alba…A fost un raspuns de moment.Poate intuitiv refuz asocierea tristetii cu culoarea apasatoare a cenusiului… percepandu-l o nonculoare paralizanta.
        Negrul cel putin imi sugereaza o deprimare dureroasa vecina cu moartea. Iar albul vorbeste despre starea cand ai reusit sa te ridici deasupra durerii provocate de tristete, cand esti destul de puternic/ a sa infrunti constient durerea provocata de depresie; cand in pofida starii deplorabile in care esti, totusi simti ca traiesti, nu ca in cazul in care durerea te-a adus in starea imobilitatii totale, determinandu-te sa te percepi o leguma umana si nimic mai mult. La urma urmei chiar si durerea () este de dorit, decat sa percepi incremenirea sufleteasca sau trupeasca pe care o da starea “gri”. Este vorba doar de perceptia mea.🙂

      • Nevermore spune:

        Honeybee, cred ca subiectivismul unei persoane este in masura sa aiba dreptate in privinta asocierii culorilor cu starile prin care trecem. Daca rosul, de exemplu, este culoarea favorita a cuiva, nu inseamna ca este cea mai frumoasa din lume. Totodata, si culorile au nuante, asemenea starilor umane, mai mult sau mai putin puternice, mai pale sau mai tari. Eu cred ca fiecare are dreptate pentru sine atunci cand se pune problema gusturilor, de aceea se spune ca nici nu se discuta.🙂

  3. honeybee spune:

    „Eu cred ca fiecare are dreptate pentru sine atunci cand se pune problema gusturilor, de aceea se spune ca nici nu se discuta.🙂 ”
    🙂 Da, perceptiile senzoriale sunt atat de personale si aproape netransmisibile.
    Dar probabill conteaza mai mult bunul simt prin care ne exprimam gusturile si apoi partea interesanta este ca gusturile se pot educa.(cel putin in anii copilariei precis asa este:)🙂 sau, gresesc si ne nastem cu anumite predispozitii genetice care la momentul oportun ies in evidenta, fara ca educatia sa aibe ultimul cuvant in aceasta privinta ?? )

    • Nevermore spune:

      Honeybee, nu de mult fusese amintita influenta factorilor care sustin dezvoltarea individului. In functie de acestia se vor dezvolta si gusturile. Imi este greu sa cred ca un om se poate naste cu gusturile gata formate. Dezvoltarea individuala are nevoie de timp, de interactiune, de influente si de alegeri. Ar fi prea usor doar sa asteptam sa treaca timpul pentru a deveni ceea ce suntem la un moment dat, cu atat mai mult cu cat ne-ar fi rapita complet libertatea de alegere. O personalitate nu se naste, doar se formeaza.🙂

  4. honeybee spune:

    Eu nu am afirmat ca un om se poate naste cu gusturile gata formate ci am zis ca ne nastem cu o oarecare dispozitie spre anumite “gusturi”, spre anumite activitati (intelectuale sau fizice)… Cumva predispozitia este legata de mostenirea unor gene din partea parintilor, respectiv familiei din care provii si eu m-am referit la aceasta inclinatie care poate iesi la iveala la un moment dat, fara ca cineva sa fi intreprins o actiune in mod intentionat in aceasta directie.

    Predispozitia eventual poate influenta ce anume selecteaza cineva din invataturile, respectiv informatiile care provin din mediul inconjurator, sau poate marca ce anume va ignora si pe ce anume se va axa in viata. Talentul de exemplu este un fel de predispozitie care poate influenta discernamantul dobandit prin educatie si experientele prin care a trecut o persoana.Dar, doar atat poate face, sa influenteze directia in care va merge o persoana,nu sa determine personalitatea.
    Altfel ar fi asa, cum zici tu, sa fim supusi predestinarii fara sa ne putem exercita libertatea de a alege. Parerea mea, nu a specialistului.:)

    • Nevermore spune:

      Honeybee, eu cred ca terenul genetic contine nu predispozitia spre gusturi ci anumite apetente sau inclinatii. Talentul scriitoricesc, de exemplu, este posibil sa se transmita genetic, gustul pentru citit, insa, se formeaza prin educatie. De asemenea, daca un parinte asculta un anumit gen de muzica, nu este deloc sigur ca si copilul sau va prefera acelasi gen – excluzand cazurile in care parintele reuseste sa isi educe copilul in sensul gusturilor sale. Gusturile sunt dezvoltate prin educatie si nu cred ca sunt influentate de mostenirile genetice. As spune ca in privinta aceasta opiniile coincid in mare proportie🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s