Noapte

          Îmi plăceau nopţile de iarnă în care vântul şuiera mânios a pustiu. Sau, poate, gemea de frig. Înăuntru era cald, şi nu de puţine ori persista un miros puternic de portocală, pe care îl respiram cu plăcere doar ca să îmi treacă timpul. Uneori mă întrebam dacă am regrete, alteori mi le înşiram doar ca să mă absolv de greutatea lor. Începeam să şuier a pustiu, ca şi vântul, până când în jurul meu nu mai rămânea nimic, doar întunericul şi visul. Ea, visul, femeia mea vis, aceea ale cărei braţe mă cuprind ca noaptea dar, în loc să mă îngheţe, mă încălzesc şi îmi dau viaţă.