(I)raţionamente pe marginea scrisului (1)

          Aş îndrăzni să spun – şi chiar dacă m-ar contrazice cineva eu nu îmi voi schimba părerea – că întrebarea care face lumea să se învârtă este “de ce”. “De ce?” – întrebarea copiilor şi a filosofilor, singurii despre care, într-adevăr hazardat, aş spune că dau lumii rostul şi posibilitatea de a îşi continua drumul. Fără întrebări umanitatea nu ar fi evoluat niciodată; fără copii, totul s-ar fi stins în întuneric şi ar fi rămas în întuneric, fără rost. Pustietatea îşi are şi ea rostul ei, dar numai atunci când i se poate opune un termen de comparaţie. Copiii sunt, cu toţii, nişte filosofi în formă incipientă. Iar filosofii, din nou hazardat, sunt nişte copii întârziaţi care, în loc să îşi vadă de mersul lucrurilor, au rămas cu întrebări nerăspunse şi cu curiozităţi nesatisfăcute. “De ce? De ce? De ce”? Diferenţa este că un copil va aştepta mereu un răspuns la întrebarea sa, pe când filosoful poate ajunge la un stadiu în care să înţeleagă că o întrebare este mai importantă decât răspunsul pe care îl aşteaptă. Lumea este variabilă, şi o întrebare poate să primească mai multe răspunsuri, unele deloc valabile, altele neadevărate, poate toate greşite. Cine ştie, în funcţie de constantele lumii fiecăruia, în funcţie de variabilele ei, orice om poate să admită numai răspunsul care i se potriveşte. Dar ceea ce face lumea să se învârtă este, totuşi, întrebarea.

          Într-o noapte, prins în obsesivitatea de ce-urilor, am încercat să îmi răspund unei întrebări de care m-am ferit multă vreme. De ce scriu? De ce scriu eu, şi de ce scriu oamenii? De ce? Mi-am imaginat tot felul de răspunsuri, mi-am oferit ajutor prin tot felul de ipoteze susţinute de concluzii mai mult sau mai puţin credibile. De exemplu, poate că unii, inclusiv eu, scriu ca să nu trebuiască să citească. Sunt oameni care urăsc să citească – dar îmi vine greu să cred că exact ei sunt primii care s-ar repezi să scrie. Despre ce să scrii în condiţiile în care eşti un idiot care abia leagă două vorbe, şi acelea caracterizate, în special, de dezacord gramatical? Să îmi fie scuzată pornirea, ştiu, legile gramaticale, ca orice lege, sunt restrictive şi ţin o limbă prizonieră în loc să o lase să se dezvolte. Dar dacă s-ar aboli legile gramaticale nu s-ar dovedi mai uşor că limba este ca un organism viu, în continuă schimbare ci, mai degrabă, i s-ar prilejui agonia şi i s-ar grăbi moartea. Poate că are şi gramatica rolul ei, aşa ţeapănă şi intransigentă cum este.

         Sunt unii oameni care încep să scrie din prea multă iubire de sine. Una din legile universal valabile este aceea că omul se va iubi mereu pe sine. Indiferent de complexele de inferioritate, indiferent de nemulţumiri, indiferent de suferinţe, fiecare îşi doreşte un mai bine, îşi ţinteşte o fericire propusă şi se va considera demn de ea. Poate dintr-o doză de narcisism, poate dintr-o îngăduinţă mult prea mare faţă de propria persoană, oamenii încep să scrie. Eu, spre exemplu. Lipsit de talent şi de prea multe idei, insist să o fac. Poate că unii caută să îşi ocupe timpul; sunt oameni care nu au ce face şi, plictisiţi să se mai uite pe pereţi, încearcă să lege câteva cuvinte pentru a le lăsa ca moştenire posterităţii sau pentru a le prezenta prietenilor drept cugetări ale unui geniu neînţeles şi nedescoperit. De ce scriu oamenii? Poate pentru că unii, în iubirea prea mare de propria persoană, consideră că vieţile lor sunt atât de deosebite, au atât de mare importanţă şi atât de multe învăţăminte, încât neapărat trebuie împărtăşite cu ceilalţi. De ce scriu oamenii? Din narcisism, din plictiseală, din exhibiţionism, din prostie, pentru că pot. Pentru că nu există o poliţie a scrisului care să se repeadă asupra cuiva, să îi încătuşeze mâinile, să îl judece şi în două-trei zile să îl şi execute. Şi bine că nu este aşa, pentru că eu, chiar pisică să fi fost şi să fi avut nouă vieţi, probabil le-aş fi pierdut pe toate, fiind condamnat la moarte pentru fiecare frază dintr-un text care ar fi conţinut nici mai mult nici mai puţin de nouă; nouă fraze; nouă vieţi. Aşa, ca să mă învăţ minte. Este bine că nu există o poliţie a scrisului, pentru că dacă ar fi existat, nimeni nu s-ar fi încumetat să scrie, poate doar sinucigaşii. Mă întreb, câţi dintre cei care scriu, sau care ar scrie, ar îndrăzni să dea cu piciorul unei vieţi ajunse pe un făgaş, renunţând la ea în favoare scrisului, sau măcar a încercării de a scrie? Nebunii, aşa cred, şi poate, extrapolând, aş putea spune că numai nebunii ar trebui să scrie.

2 comentarii la “(I)raţionamente pe marginea scrisului (1)

  1. july spune:

    Cum ai spus, intrebarea este mai importanta . De aceea exista metoda celor 5 „DE CE,,

    • Nevermore spune:

      July, in principiu foarte de acord. Cu mentiunea ca metoda invocata urmareste identificarea unor probleme si solutionarea lor, pe cand dintr-o anumita perspectiva filosofica, intrebarea este singura care are sens, raspunsul fiind oricare si, totodata, lipsit de importanta.🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s