.

          Îmi par ciudate toate, uneori, scurgerea timpului, efectele lui, succesiunea anotimpurilor şi schimbările pe care le aduc cu ele. Sunt schimbări în natură, dar deopotrivă în natura umană, în mentalitate, în idei, în suflet şi în credinţă. Susţineam, demult, ideea că îngerii sunt fiinţe lipsite de voinţă şi de putere, sclavi ai cuvântului şi ai altor puteri, umane sau divine. Vorba – a cui era?! “Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri”? Poate că în timp m-am schimbat eu, sau s-au schimbat lucrurile, sau, posibil, ambele ipoteze să fie valabile. Nu, încă nu am ajuns să judec îngerii, şi cu atât mai puţin să îi condamn. Dar nu pot să le iert, totuşi, lor sau altora, altor forţe, că înainte unii îngeri strigau, şi când plângeau vărsau lacrimi. S-au schimbat lucrurile şi, în primăvară, în loc de lacrimi din unii ochi încep să curgă ghiocei iar din ceruri raze de soare. Altfel, vine primăvara; sau, mai degrabă, vine primăvara – încă una altfel, pentru că lucrurile se schimbă mereu, ca şi anotimpurile, ca şi timpurile, ca şi gândurile.

 

Manifest scurt

          Spuneam că atunci când eram un copil mai mic îmi simţeam spaimele cuprinzându-mă. Nu încercam să le controlez, dimpotrivă, fugeam de ele şi mă ascundeam în minciună. La fel am făcut şi acum. M-am minţit ascunzându-mă în credulitate, sub mantia idealului, spunându-mi că există suflete neatinse, nepătate, sau măcar căzute şi ridicate prin vreo putere supranaturală, ca aceea a iubirii, sau a împlinirii visului, sau a sentimentului că ea, împlinirea, se apropie.

        Atunci când am simţit – demult – că mă cuprinde teama de înălţimi m-am hotărât să zbor pe lună. M-am urcat pe prima bancă pe care am găsit-o în calea mea într-un parc neumblat şi am sărit. Am sărit ştiind – de fapt presimţind – că nu am capacitatea fizică să zbor. Poate din acest motiv am rămas nematurizat şi am îndrăznit să încep să visez, ca să îmi birui teama de înălţime. Nu, nu este culme mai înaltă pe care poate zbura cineva, decât aceea a visului. Doar că… Acum îmi este teamă să visez. Acum îmi este teamă să visez, dar o fac. Cunosc zădărnicia speranţei şi a visului meu, şi totuşi îndrăznesc să visez pentru că nu am altceva mai bun de făcut. Refuz… refuz să mă maturizez, refuz să devin “om cu scaun la cap”; refuz să îmi văd nenorocirea, refuz să o recunosc ca pe o înfrângere, mai degrabă, decât să mi-o dispreţuiesc, mi-o asum ca titlu de glorie. Sunt oameni pentru care gloria cea mai de seamă şade în îmbrăţişarea nevestei şi în fericirea din ochii copiilor. Fericirea mea, gloria mea, şade în cheltuirea inutilă de suflet. Cheltuirea de suflet şi de ani acolo, pe tărâmurile visului.

Sufleteşti

         Trăiesc într-o societate ideală, asta trebuie spus. Pentru că sunt puţini oamenii care mi-au călcat pragul sufletului am căutat să îi păstrez aproape pe cei pe care îi am. Şi, oricât ar spune alţii că greşesc, eu cred că îmi sunt suficienţi. Ei – micul meu popor, mai degrabă trib decât naţiune, microsocietate neatinsă de murdăria şi vulgaritatea progresului. Suntem, noi, toţi, fără a atinge vreodată suficienţa, suficienţi nouă înşine, delimitându-ne de ideea decăzută de individ, persoane. Aşa am citit, aşa am învăţat, individul şi persoana sunt două noţiuni cu totul diferite, chiar dacă în sensul limitat-profan ar putea fi catalogate ca sinonime. Mai degrabă sunt antonime, pentru că nu de puţine ori am văzut că individul este carcaterizat de egoism pe când persoana, persoana adevărată, nu îşi uită niciodată altruismul. Şi, poate, prin asta se distinge de alte umbre, prin asta îşi capătă conturul, esenţa şi substanţa, prin puterea de a dărui. Şi prin puterea de a se dărui.

         Poate asemenea cuvinte ar putea să fie scrise de cineva muncit de cel mai cumplit dor. De dorul de a se delimita, de a se disocia de comun şi de a îşi trăi în mod diferit unicitatea. Pentru că, în definitiv, deşi de multe ori am spus că din unicitatea omului a rămas doar zvonul, chiar dacă subzistă, nu îi poate nimeni nega existenţa. Subzistenţa este traiul la limita existenţei, cred că de-asta nu mi s-a potrivit niciodată. Pentru că ostracizările m-au înspăimântat mereu, exilările mi-au fost străine şi – ştiţi?! – până şi uitarea a evitat vreodată să mă îmbrăţişeze. Eu uit, dar uitat nu am fost niciodată, pentru că am avut norocul, apoi am învăţat, să îmi alătur oameni. Nu indivizi – persoane. Persoane care, între visele lor, mai mult sau mai puţin măreţe, între tristeţile şi bucuriile lor, au căutat să nu mă lase niciodată să mor de singurătate. Şi când singurătatea – pentru că despre ea am început să scriu – încearcă să strivească, i se poate opune o singură armă şi o întreagă armată. Sufletul. Sufletul nu trebuie să se piardă vreodată, şi nu se poate întâmpla asta atâta timp cât reuşim să îl plasăm în locurile în care trebuie. Spuneam, în anumite momente, că mi-l risipesc, că mi-l calc în picioare, că îl cheltuiesc în mod nebunesc şi nejustificat. Dar mă minţeam pentru că, adevărul este, plantându-mi sufletul în alte suflete mi-am sporit fericirea. Fericire există mereu, în orice, inclusiv în singurătate, deşi se spune că are gust amar. Mai abitir, însă, într-un trib întreg, închipuit, chiar caracterizat de nebunie, care se supune mereu, fără a crâcni, singurilor lui membri – un bărbat şi o femeie.

Amestec fără o idee anume

          Mi s-a întâmplat o ciudăţenie, nu cu mult timp în urmă. “Tu eşti scriitor, spune-mi ce să mai citesc, fă-mi o listă de lecturi”. Sincer să fiu, am rămas pietrificat; era să zic crucificat, dar crucificările le face opinia publică în piaţa mare şi deocamdată eu nu am dat motive să trec prin acest proces. Deci, am rămas împietrit. Ce legătură are una cu alta?! Care este legătura dintre a scrie şi a citi?! “Eu nu citesc nici măcar ce scriu eu”, zic. “Şi dacă nu citesc prostiile mele, de ce mi-aş preţui timpul întratât de puţin încât să citesc ce scriu alţii”? “Îţi baţi joc de mine”, vine răspunsul mârâit printre dinţi. Deşi îmi venea să râd am încercat să mă abţin şi am început să mă întreb ce lecturi ar recomanda un scriitor cuiva care solicită acest lucru. Da, aşa m-am gândit, deşi eu încă nu mi-am dovedit statutul, doar am lăsat să îmi fie acordat de alţii. Probabil dacă eram mai egoist, sau mai îngâmfat – nu ştiu dacă se poate aşa ceva, este greu să te autodepăşeşti odată ajuns pe anumite culmi – m-aş fi recomandat în primul rând pe mine. S-ar întreba mulţi de ce. Nu din credinţă în mine, în niciun caz, dar având în vedere că mă pregătesc să iau Nobelul peste şaizeci de ani trebuie să îmi justific pretenţiile. Pentru că mă întreb uneori dacă pretenţiile acestea nu devin justificabile prin faptul că sunt citit, chiar şi fără aplauze. Nu am vreme să stau să le ascult, aplauzele, sunt prea timid şi deja ştiu că le merit, nu mai am nevoie să le şi primesc. Să revin. În ce bază se poate constitui o listă de lecturi pentru cineva? Şi, mai ales, pentru cineva care o cere în baza unei ocupaţii declarate?

          Nu am înţeles niciodată modul de a gândi al anumitor oameni – aici mă includ şi pe mine. De câte ori mi s-a cerut, am mai recomandat câte o carte, am emis unele păreri personale asupra vreunui roman şi, după ce m-am mai maturizat, m-am ferit să îmi consider părerile ca având valoare absolută. Subiectivismul unuia nu este echivalentul subiectivismului altuia, şi o carte poate să se adreseze foarte bine unui segment de public sau, dacă doriţi, social, fără a ţinti să pătrundă şi în altul. Şi m-am mai întrebat dacă o listă de lecturi trebuie să cuprindă cărţi considerate valoroase de către cel care le recomandă sau trebuie să ţină seama de persoana căreia îi este destinată. Aşa că, evitând să dau un răspuns ferm, am spus că eu nu îmi permit să întocmesc liste de lecturi personale pentru că nu am asemenea calităţi. Pe vremuri, când eram fraged – îmi place să spun fraged, nu crud, pentru că nu am reuşit să mă dezbar în totalitate de cruzime – mi s-a trântit în mână o listă copleşitoare de cărţi din care trebuia să citesc fără discernământ. Şi, în mod cumplit, Freud era pus exact alături de Cervantes, dar în acelaşi timp, lăudabil de data asta, de lângă Marquez lipsea cu desăvârşire Coelho. Ca să lăudăm în întregime tortul cu gust prost al sistemului de învăţământ, pe lângă Jung eram dator să citesc “Ciocoii vechi şi noi” şi, dacă nu mă extaziam în faţa înfiorătoarei lecturi, eram catalogat un ignorant.

          Culmea, nici măcar nu pot să contest asemenea lucruri. Ignoranţa este, de foarte multe ori, întâlnită în procesele de evoluţie, în sistemele educative precum şi în sistemul personal al fiecăruia. Şi mi-am amintit de un lucru care m-a făcut să mă simt şi mai ignorant, şi mai arogant şi, deopotrivă, mai bine. Pentru că oamenii sunt uşor de strivit, mai ales atunci când le este aruncată în faţă propria dimensiune. Îmi spunea cineva cândva: “deci tu eşti scriitorul… am auzit de tine, dar nu îmi închipuiam că eşti arogant şi nesimţit”. “Vezi? Asta este diferenţa, eu nu am auzit niciodată de tine”.

Aniversar

          Se întreba cineva faţă de mine, acum nişte vreme, de ce ne veselim în zilele aniversare în care ar trebui, de fapt, să ne întristăm pentru că suntem cu un pas mai aproape de moarte. Deloc sănătoasă întrebarea, şi prea puţin plauzibilă pentru că, din nefericire, nu vârsta este garanta morţii. Dar nu voi dezvolta subiectul pentru că astăzi, ca la orice aniversare, se impune mai degrabă veselia decât orice altceva. Şi dacă tot mă lăudam într-o vreme că în locul ăsta de joacă se mai întâmplă să apară şi frânturi de adevăr, de dragul cuiva apropiat mie aş trage concluzia că în cele din urmă nu vârsta ne alege pe noi, noi suntem cei care (ne-)o alegem. La Mulţi Ani!

Hybrid

          Că ultimului album Within Temptation îi zice „Hydra”, că la fel de bine i se putea spune altfel, ne-metal de exemplu, m-am hotărât că îmi place. Surprinzător, deşi nu mă vedeam niciodată ascultător de rap, recunosc, combinaţiile cel puţin ciudate (nu îndrăznesc să spun nenaturale) au şi ele, în cele din urmă, farmecul lor.

De duminică

          Ca fiinţă adaptabilă am învăţat că orice duminică va trece, oricât de plină este de neplăceri. Până la urmă şi mirosul de lumânare şi de tămâie are rostul său, să însoţească un vis, o zi sau o dorinţă. Suntem oameni, deci adaptabili, învăţăm să trecem peste – până şi peste noi. Duminică suportabilă!

Fragment de poveste pe care nu o voi duce la capăt

        Întotdeauna mi-am spus că se întâmplă ceva cu mine, că rolul meu este altul decât acela al oricăruia dintre oamenii comuni. Îmi place să le spun “comuni” nu ca formă de dispreţ, mai degrabă ca nume de alint. Poate să sune ciudat, recunosc: dispreţuiesc stările de fapt comune, vieţile comune, însuşi statutul de “comun”, dar omul comun niciodată. Are el ceva al lui, ceva demn şi în acelaşi timp demn de simpatizat şi îl privesc deopotrivă cu respect şi cu dragul cu care aş privi un copil. Iată, încă o ciudăţenie – omul comun nu are vise mari, înalte, şi totuşi îl numesc copil, deşi copiii au cele mai mari, cele mai îndrăzneţe şi cele mai nebuneşti vise. Nu, să nu mă contrazică nimeni, voi adăuga şi îndrăgostiţii în categoria copiilor.

        Pe vremea în care eram un copil mai mic mi se dezvoltaseră anumite temeri. Nu eram fricos, dar îmi simţeam spaimele pătrunzându-mă dincolo de învelişul pământesc, până în miezurile adânci ale sufletului. Sunt ciudat, ştiu. Miezurile adânci ale sufletului? Nu ştiu cât de estetică este exprimarea, dar adevărată este. Sufletul are mai multe centre, pentru că altfel îmi vine greu să cred că ar fi posibilă detaşarea, disiparea atenţiei şi a sentimentelor în mai multe direcţii. Spre exemplu, a fost o vreme în care mă hotărâsem să mă retrag în mine, să mă dedic studiului. Dar studiul, evoluţia, ascetismul, toate la un loc presupun renunţare. Atunci mi-am spus: “iubesc femeile, nu o pot face”. Femeile, femeile le iubesc, nu Femeia, este greu, prea greu să iubesc o femeie anume şi atunci, în locul unei suferinţe seducătoare prefer seducţia provocatoare de suferinţă – suferinţă provocată altora. Aşa cum mi-am notat cândva, ca să nu uit şi să îmi amintesc mereu, eu nu voi mai suferi niciodată. Deşi, ca să îmi îndeplinesc pe deplin scopul, ar trebui să renunţ la cele două miezuri de suflet despre care am vorbit. Cunoaşterea este suferinţă, la fel şi femeia (femeia aceea pe care o strig mereu şi nu există, femeia ai cărei ochi m-au străfulgerat imateriali când am păşit pe calea pierzaniei, a visului).

         Miezuri de suflet? Mai sunt, şi poate voi reveni. La spaime, însă, îmi este teamă.