(I)raţionamente pe marginea scrisului (final)

          Mai exista o concepţie, anume că scriitorul este scriitor pentru că nu e bun de altceva. Poate aceasta să fie motivaţia scrisului, dorinţa de a ascunde incapacităţile şi neputinţele. Societatea este capabilă să întoarcă spatele elementelor inutile. Elementele inutile se numesc “rataţi”. De ce scriitorul să nu încerce să se reinventeze? De ce să nu fie un ratat de grad înalt? Atunci societatea nu numai că îi va zâmbi, dar îi va şi deschide braţele. Ştiu oameni care nu au mai deschis o carte de ani de zile, dar sunt mândri că au prieteni scriitori. Iată, omul “realizat” poate privi nu îngăduitor, ci admirativ pe cel incapabil să se ridice la nivelul său. Să nu fiu înţeles greşit, scriitorul nu minte niciodată cu nimic, dimpotrivă, se asumă pe sine, dar îşi ascunde totodată lipsurile. Omisiunea nu este minciună, este mai degrabă o stare neutră care lasă totul la aprecierea celorlalţi, a celor care ajung, eventual, să se mintă singuri.

         Şi m-am mai gândit, că tot vorbeam nu demult despre vicii. Mă întreb, să fie scrisul provocator de vicii, să fie el produsul viciului, sau să fie doar o scuză? O scuză pentru o atitudine delăsătoare, sau pentru o atitudine condamnabilă în sferele normale ale societăţii? Dacă un umil paznic de noapte va fi prins beat în timpul serviciului, este foarte probabil să fie concediat. Neexistând o poliţie a scrisului, oricare scriitor care jonglează cuvintele în stare de ebrietate nu numai că nu va fi condamnat, dar va fi şi aplaudat. De multe ori capodoperele nu sunt produsul genialităţii ci al altor stimuli. Sau poate greşesc… Dar de ce aş greşi? Cu atât mai mult cu cât iresponsabilitatea este caracteristică, în general, copiilor. Iar scriitorii, pe lângă faptul că nu sunt buni de altceva (cel puţin teoretic), au de multe ori atitudini copilăreşti. Scrisul este, de multe ori, o joacă – sunt scriitori care vorbesc despre activitatea lor aşa cum ar vorbi despre un joc. Doar că este o joacă diferită care include cuvinte, sentimente, gânduri, suferinţe, frustrări. Scrisul poate să fie o scuză – scuza pentru imaturitate, pentru iresponsabilitate, pentru viciu, pentru joacă. Scrisul este o scuză. Sau, poate, este un gest elegant şi dispreţuitor al omului superior care îi condamnă pe alţii. Scrisul poate să fie inclusiv răzbunare. Legea penală pedepseşte omorul. Şi totuşi, scriitorul are posibilitatea să îl transforme pe cel pe care îl dispreţuieşte într-un personaj antipatic pe care, într-un mod sau altul, să îl execute. Este un gest net superior, o utilizare a raţiunii, o ridicare deasupra naturii de fiinţă instinctuală, o dovadă de inteligenţă şi, totodată, o răzbunare care oricui i s-ar părea nedrept să fie pedepsită.

          Îmi place să spun de multe ori că întreaga înţelepciune a omenirii este în cărţi. Dar de ce s-au născut acele cărţi? De ce? Mai bine tac. Nu ştiu. Nu ştiu de ce scriu oamenii, nu ştiu nici măcar de ce scriu eu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s