Simţuri; scurtă dovadă de nesimţire

          În dialogurile pe care le mai port cu mine ajung să îmi spun de multe ori “nesimţitule”! Să nu fiu înţeles greşit, am bunul simţ de a nu mă considera un nou Platon. Ba chiar, îndrăznesc să mă caracterizez ca fiind un personaj cu prea mult bun simţ. De aceea mă întreb, deseori, din ce cauză îmi arunc asemenea cuvinte, din cauza obiectivităţii sau datorită bunului simţ. Cum am mai spus-o, până şi bunul simţ este o noţiune relativă, de aceea mă macină dubiile. Obiectivitatea ţine de un anumit sistem de valori, mai mult sau mai puţin autoimpus, bunul simţ ţine, în alte cazuri, nu în al meu, de capacitatea de a roşi. Deşi, de fiecare dată când spun vreo prostie sau ating un subiect delicat, fac eforturi să roşesc. Pe când mă întindeam în pat pregătindu-mă să adorm nu am reuşit să alung un gând privitor la estetic şi la bun simţ. Sau, mai bine spus, la lipsa acestuia. O femeie… o femeie urâtă care pretinde unui bărbat frumos să îi fie alături, nu cumva se face vinovată de încălcarea legilor bunului simţ? Nu, să nu fiu judecat, nu încă! Nu vreau să fac referiri la eventuale valori estetice şi nici la bieţii mei ochi chinuiţi de o asemenea imagine. Şi nu fac referire nici la o eventuală nepotrivire a aspectelor fizice, pentru că ştiu – şi nu de puţine ori am susţinut concepţia pe când eram urât – că frumuseţea interioară este mult mai importantă decât cea trecătoare. Sfidarea bunului simţ la care fac referire este o alta, anume a omului care nu îşi cunoaşte locul. Am văzut multe asemenea persoane, şi nu de puţine ori au reuşit să mă facă să simt cum îmi creşte tensiunea şi cum mă cuprinde o mânie fierbinte. Să o recunoaştem, la fotbal, la politică şi la femei ne pricepem cu toţii. Zugravul poate oricând să găsească procedee politico-economice care să aducă bunăstare, bunica, din faţa televizorului, nu are cum să rateze cu poarta goală, iar virginul, cel puţin la nivel declarativ, este capabil să satisfacă cea mai înspăimântătoare dintre nimfomane. Tot la nivel declarativ, eu aş putea să ţin în braţe cea mi urâtă dintre femei, dar cu ochii închişi, cu capul întors în partea opusă, şi sub pleoape cu cine ştie ce fotomodel a cărei frumuseţe poate să fie mai mult sau mai puţin discutabilă, în funcţie de gusturile altora. Îmi pun uneori problema dacă omul care nu îşi cunoaşte locul este posesorul unui filon nesecat de nesemţire sau îşi foloseşte capul doar pe post de umbrelă, adică să nu îl plouă în gât. Ştiu, sunt dileme deranjante şi totuşi, ca o ironie a sorţii, tocmai pentru că am bun simţ pot să fiu cât se poate de nesimţit. Dar să revin la omul care nu îşi cunoaşte locul, respectiv la exemplul ales, femeia urâtă care caută să îşi însuşească un bărbat frumos. Bineînţeles, s-ar pune problema subiectivităţii, oricare dintre noi este mai îngăduitor cu sine, şi ne putem considera nu urâţi – pentru că atunci am da dovadă de complexe de inferioritate – ci acceptabili, chiar prezentabili. Cu atât mai mult cu cât frumuseţea este o valoare subiectivă şi femeiele au acel ceva care le poate pune într-o lumină atrăgătoare chiar şi când nu sunt. O femeie urâtă alături de un bărbat frumos nu se poate aştepta decât la suferinţă. Se spune că şi lui Dumnezeu îi place ce este frumos, cu atât mai mult unui bărbat o femeie frumoasă. Bietul bărbat de care vorbim, în loc să se întoarcă la zgripţuroaica pe care o are acasă, cu siguranţă va prefera să îşi clătească ochii cu nişte frumuseţi ale urbei. Şi poate nu numai ochii, pentru că fiecare om este dator, în primul rând faţă de sine, să îşi dorească un “mai bine”. Biata femeie urâtă, singura vinovată pentru situaţia în care se pune, va suferi, va agoniza descoperind în vreun final trădarea iubitului, şi va ajunge să declare, ca demnă reprezentantă a feminismului, că bărbaţii sunt porci. Toţi bărbaţii, bineînţeles, pentru că ea nu are nicio vină nici că sunt altele mai frumoase ca ea, dar, mai ales, că este urâtă. “Cine mă place mă place aşa cum sunt”, spune dictonul, concepţie din care rezultă suficienţa, autosuficienţa, neîngrijirea, delăsarea şi, într-un final, decăderea fiinţei umane. Dar nu mă pot opri să nu mă întreb, într-un asemenea caz, câte tipuri de nesimţire s-ar putea identifica? A bărbatului, da, cu siguranţă. Dar şi a femeii. Datoria omului de a îşi dori mai binele nu constă numai în dorinţă, ci şi în efortul pe care trebuie să îl facă. Fixarea unui ideal nu echivalează cu atingerea lui, ajungerea pe o anumită treaptă nu garantează că lucrurile vor rămâne mereu neschimbate. Nu o voi cataloga nesimţire, dar este sfidare a bunului simţ concepţia conform căreia lucrurile nu sunt supuse schimbării. E veşnică pe lume doar schimbarea, vorba poetului. În acelaşi timp, însă, omul este dator faţă de sine să se cunoască. Să ajungă să se cunoască într-atât de bine încât să îşi identifice şi punctele forte şi slăbiciunile. Şi, în funcţie de ele, să acţioneze în folosul său, să îşi stabilească idealuri pe care le poate atinge şi pentru care se merită să lupte. Nu aş îndrăzni să spun nimănui că nişte obiective cât se poate de ambiţioase frizează ridicolul, dar totuşi, luna de pe cer nu o putem avea şi ar trebui să avem suficientă minte să înţelegem asta. Sau, cum spuneam,bun simţ. Este, de asemenea,  adevărat că omul este măsura tuturor lucrurilor, dar totodată, fiecare om îşi are măsura lui. Şi, vorba aceluiaşi poet de care spuneam puţin mai sus, “şi viermii pot slăvi dumnezeirea”. Adevărat, dar nu nu ar trebui să îşi permită lor înşile să dea dovadă de atâta lipsă de bun simţ încât să pretindă să i se aşeze alături.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s