Alte forme de nesimţire

          Cum spuneam (dar acum o spun cu teamă ca să nu plictisesc pe nimeni), bunul simţ este o variabilă, nicidecum o constantă, chiar dacă, din anumite puncte de vedere, există anumite norme care să îl identifice şi să îl impună. Cum îmi place mie să spun, oamenii sunt proşti. Este o certitudine. Precum este şi faptul că sunt nebuni. Dar aceasta este o altă discuţie, mai bine rămân cramponat în sferele prostiei. Pentru că, trebuie să fiu sincer, eu însumi, după ce îmi arunc incalificabilul “nesimţitule”, îmi răspund: “Prostule”! Rog să nu fiu luat drept nebun, nu cred că există un singur om în lumea asta care să nu fi vorbit cu el însuşi măcar o dată. Prostul, segmentul meu de personalitate pe care îl numesc astfel, se manifestă, culmea, în sferele unui bun simţ ieşit din comun: “acum chiar că eşti nesimţit”! Şi brusc, ambele sfere aflate în conflict se unifică şi oglinda raţiunii mele mă arată exact aşa cum m-am autocalificat: un prost nesimţit. Nu vreau să vorbesc despre prostie, nu încă, poate o voi face cândva. Dar dacă mi se permite, aş vrea să dau încă un exemplu de nesimţire, înainte de a fi tras la răspundere. Criticul. Criticul literar în particular, criticul de artă, criticul în general. Criticul este un nesimţit. Un individ sau, de ce să facem discriminări, o individă cu obrazul gros şi cu figura mustind de nesimţire. Acum mulţi ani, foarte mulţi, am avut un profesor care mereu îmi spunea protector cum că această specie, criticii de literatură, sunt nişte scriitori rataţi. Îmi mai spunea că orice scriitor ar trebui să îşi apropie cumva bunăvoinţa acestora pentru că altfel va fi făcut bucăţi şi aruncat la coşul de gunoi. Nu, nu mi-aş permite să spun despre critici că sunt lipsiţi de bun simţ pentru că ar fi invidioşi pe talentul altora sau pentru că şi-ar revărsa asupra lor frustrările. În definitiv orice om are dreptul la doza sa de respect, chiar şi ratatul; chiar şi scriitorul ratat. Criticul dă dovadă de nesimţire pentru că în opinia sa, în aprecierile pe care le emană, nu lasă loc niciunui dubiu, niciunei marje de eroare. Şi dacă eu respect omul, până la un anumit nivel, nu îl pot respecta pe acela care nu admite nici cea mai mică posibilitate că s-ar putea înşela. Criticul, atunci când are în mână o carte, este dator să o citească de trei ori, în trei moduri. Nu voi spune eu aici detaliile, ar trebui ei singuri să ştie să îşi facă meseria. În schimb, de multe ori criticul, dacă citeşte, citeşte ca Dumnezeu. El este puterea supremă, iar sentinţa lui are valoarea uneia dintre poruncile de necălcat. Am mai spus-o şi am susţinut-o mereu: omul are dreptul de a spune prostii, dar are obligaţia de a îşi asuma condiţia. Nu putem spune mereu lucruri inteligente, nici măcar lucruri plauzibile, pentru că omul este failibil. Până şi noţiunea de om are lacune, şi dacă este aşa, cu atât mai mult are forma de viaţă pe care o defineşte. Să reiau, însă. Dacă prostia este, până la un punct scuzabilă, pretenţia ca o prostie să fie considerată postulat devine condamnabilă, penibilă şi lipsită de bun simţ. Mă întrebam cândva, cine ar trebui să dea valoarea unei creaţii, a unei opere de artă? Criticul? Publicul? Autorul? Prietenii? Sunt toate adevăruri relative, şi aş înclina să cred că fiecare categorie are un cuvânt de spus. Poate mai puţin autorul, pentru că va fi mult prea subiectiv, fie sub formă pozitivă, fie sub formă negativă. Şi totuşi, poate că niciuna dintre categorii nu ar putea stabili cu adevărat, pentru că întotdeauna orice formă de artă este supusă mai mult sufletului decât anumitor reguli tehnice care nu sunt cunoscute publicului larg. Iar sufletul, cel puţin în opinia mea, nu poate să fie legat de normative, cu atât mai mult de unele dumnezeieşti, sau mai bine spus, de unele considerate dumnezeieşti chiar de către cei de la care emană. Mi se pare un soi de laudă de sine şi inclusiv o asemenea conduită poate echivala cu nesimţirea. Adevărul absolut nu există. Adevărul are mai multe forme, mai multe faţete, mai multe variante şi, surprinzător, toate pot să fie adevărate. Lope de Vega spunea despre Don Quijote că este cea mai proastă carte pe care a citit-o vreodată. Dacă acesta ar fi un adevăr, eu, cu toate că nu sunt critic, îmi permit să susţin cu tot sufletul că de Vega nu şi-a citit niciodată scrierile. Nu spun cu titlul de adevăr universal că este ceva condamnabil, nici eu nu mi le citesc pe ale mele, poate tot de dragul de a putea spune de rău de cărţile altora. Mai ales că, dacă mă mai ţine Dumnezeu încă vreo şaizeci de ani, sunt sigur că îl voi face pe Dostoievski să plângă. De invidie, bineîneţeles!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s