Rânduri (nu neapărat caracterizate de logică)

          Nu am mai scris de mult despre mine; nu ştiu dacă pentru că nu mi-ar fi făcut plăcere sau pentru că am crezut că mi-am depăşit condiţia. Uneori scrisul poate să dea aripi şi poate să transforme realităţile în vise frumoase, în minciuni lipsite de fundament care au ca scop unic să mai facă să treacă o zi. A fost o vreme în care tindeam să devin obsedat de timp, mai ales de timpul pierdut. Apoi, poate ca un fel de echilibrare pe care o făceam fără a îmi părăsi drumul, îmi puneam întrebări legate de inimă. De ce, de exemplu, ar spune unii că îi doare inima atunci când suferă? Nu, întrebările mele nu au nimic anatomic în ele, nu îmi doresc să nimeresc peste cineva care să îmi explice cum stau lucrurile cu centrii nervoşi şi cu răspândirea durerii în organism. De fapt, nici măcar nu aştept un răspuns, doar mă întreb, uneori – de ce pretindem că ne doare inima? Şi, mai mult, de ce pretindem? De-a lungul vieţii am învăţat că mândria şi prostia se plătesc întotdeauna. Poate de aceea îmi spun în ultima vreme că nu am făcut altceva decât să îmi iau viaţa şi să o arunc la coşul de gunoi. Am investit timp şi am investit sentimente mai mult în minciuni decât în lucruri palpabile. Ştiinţa, de exemplu, şi cunoştinţa, şi conştiinţa, nu sunt noţiuni materiale şi, într-un fel sau altul, este greu să fie cuantificate. Nici la această afirmaţie nu am nevoie să se ridice vreun profesor, poate chiar unul asemenea mie, ratat, care să îmi spună că întotdeauna ştiinţa poate să fie cuantificată printr-o notă. Notele pe care le luam eu la şcoală, acum multă vreme, la fel cu notele pe care le dau altora, nu reflectau nimic, nici cunoştinţele celui examinat, nici posibilităţile şi talentul profesorului. Citisem undeva că un om cult poate să fie considerat doar acela care nici nu îşi mai dă seama că ştie ceea ce ştie, dar mereu recunoaşte că ştie prea puţin; că nu ştie nimic. Revin la încă o obsesie – ştiu că nu ştiu nimic. Uneori poate să fie o dovadă de prostie, alteori o dovadă de adâncă înţelepciune. Doar de înţelepciune, nu şi de modestie, pentru că nu de puţine ori am folosit dictonul cu o aroganţă care strivea, cu o mulţumire de sine care lumina ca o lumânare în cel mai cumplit întuneric. Ştiu că nu ştiu nimic – poate un echivalent al celui care se pretinde orb deşi nu este. Minciuna – că tot vroiam să scriu un tratat despre ea – oricât de meşteşugită, devine la un moment dat vizibilă. Şi atunci problema se pune altfel: trebuie tras la răspundere mincinosul? Chiar trebuie?! Sau trebuie să se tragă singur la răspundere acela care, deşi o vede, are inconştienţa să îi dea valoare de adevăr? Pentru că, nu de puţine ori, oamenii preferă să creadă minciunile din lipsa curajului de a accepta adevărul.

           Sunt unii care în preajma sărbătorilor, sau sărbătoririlor, nu ştiu să facă altceva decât să se bucure. Eu am impresia că mă împovărez, că mă las strivit de întrebări, tocmai acum când nu ar trebui. Ieri trebuia să fie ziua mea, aş fi împlinit şaizeci de ani. Dar nu am avut curajul să îmi privesc nici chipul, nici mâinile. Poate şi pentru că mă încăpăţânez să perseverez, să cred în minciună.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s