Fragment de poveste pe care nu o voi duce la capăt

        Întotdeauna mi-am spus că se întâmplă ceva cu mine, că rolul meu este altul decât acela al oricăruia dintre oamenii comuni. Îmi place să le spun “comuni” nu ca formă de dispreţ, mai degrabă ca nume de alint. Poate să sune ciudat, recunosc: dispreţuiesc stările de fapt comune, vieţile comune, însuşi statutul de “comun”, dar omul comun niciodată. Are el ceva al lui, ceva demn şi în acelaşi timp demn de simpatizat şi îl privesc deopotrivă cu respect şi cu dragul cu care aş privi un copil. Iată, încă o ciudăţenie – omul comun nu are vise mari, înalte, şi totuşi îl numesc copil, deşi copiii au cele mai mari, cele mai îndrăzneţe şi cele mai nebuneşti vise. Nu, să nu mă contrazică nimeni, voi adăuga şi îndrăgostiţii în categoria copiilor.

        Pe vremea în care eram un copil mai mic mi se dezvoltaseră anumite temeri. Nu eram fricos, dar îmi simţeam spaimele pătrunzându-mă dincolo de învelişul pământesc, până în miezurile adânci ale sufletului. Sunt ciudat, ştiu. Miezurile adânci ale sufletului? Nu ştiu cât de estetică este exprimarea, dar adevărată este. Sufletul are mai multe centre, pentru că altfel îmi vine greu să cred că ar fi posibilă detaşarea, disiparea atenţiei şi a sentimentelor în mai multe direcţii. Spre exemplu, a fost o vreme în care mă hotărâsem să mă retrag în mine, să mă dedic studiului. Dar studiul, evoluţia, ascetismul, toate la un loc presupun renunţare. Atunci mi-am spus: “iubesc femeile, nu o pot face”. Femeile, femeile le iubesc, nu Femeia, este greu, prea greu să iubesc o femeie anume şi atunci, în locul unei suferinţe seducătoare prefer seducţia provocatoare de suferinţă – suferinţă provocată altora. Aşa cum mi-am notat cândva, ca să nu uit şi să îmi amintesc mereu, eu nu voi mai suferi niciodată. Deşi, ca să îmi îndeplinesc pe deplin scopul, ar trebui să renunţ la cele două miezuri de suflet despre care am vorbit. Cunoaşterea este suferinţă, la fel şi femeia (femeia aceea pe care o strig mereu şi nu există, femeia ai cărei ochi m-au străfulgerat imateriali când am păşit pe calea pierzaniei, a visului).

         Miezuri de suflet? Mai sunt, şi poate voi reveni. La spaime, însă, îmi este teamă.

8 comments on “Fragment de poveste pe care nu o voi duce la capăt

  1. honeybee spune:

    „Femeile, femeile le iubesc, nu Femeia…”

    este si asta un fel de disipare…sau fragmentare a eu-ului.

  2. honeybee spune:

    Sau se mai poate intampla (de cele mai multe ori🙂 ) ca atunci cand ne impacam cu noi insine, sa ne acceptam pe langa cele bune si cele rele si resemnandu-ne sa nu mai dorim schimbarea… prin schimbare intelegand debarasarea de cele rele…:)

    • Nevermore spune:

      Honeybee, si in acest caz as invoca firea fiecarui om in parte. In baza unei datorii a fiecaruia fata de sine, suntem obligati sa cautam sa evoluam, iar evolutia, de cele mai multe ori, nu este caracterizata de suficienta. Or, in cazul in care prin impacarea cu sine ne acceptam partile rele fara a cauta, daca nu sa le schimbam macar sa le controlam, ne facem vinovati mai degraba de tradare de sine, sau poate a potentialului nostru, ca sa nu spun ca tradam si omul mai bun care am putea deveni luand masurile cuvenite, de indreptare.🙂

  3. Camelia spune:

    Măi, asta da încercare, asceza, presupunând ruperea de cele lumeşti, neuitând ce înseamnă înfrânarea instinctului esenţial care e sexualitatea, forţa magică, cea căreia cam greu să i te împotriveşti.
    Om singuratec poţi fi şi printre oameni, ştii asta, poţi trăi nelaolaltă cu ei; detaşarea de omenesc nu’i însă lesne.

    • Nevermore spune:

      Camelia, adevarat ca singuratatea si insingurarea se pot purta in mijlocul oamenilor. Asceza, in schimb, este pentru spiritele presupus evoluate care isi afla bucuria in activitati considerate superioare (daca mancatul de buruieni si rugaciunea, spre exemplu, pot fi considerate activitati superioare). Nu as spune ca asceza este o moarte prematura, dar cu siguranta presupune nu numai tarie, ci si o forma de bravura nerecunoscuta, un orgoliu ascuns sau o anumita forma de neputinta.🙂

  4. honeybee spune:

    Ce inseamna a fi un om bun?🙂
    Cine spune ca avem datoria sa evoluam ?
    Da, evolutia presupune perfectionare, dar cum vom sti care este calea cea buna a carei parcurgere va avea drept rezultat indreptarea noastra?
    Intr-o lume caracterizata de relativism de unde vom sti care sunt defectele noastre de care trebuie sa ne lasam?
    Nu prea inteleg ce ai vrut sa spui cu “tradarea de sine”.

    • Nevermore spune:

      Honeybee, in orice lume, chiar si caracterizata de relativitate, exista o anumita medie universal recunoscuta si acceptata. Notiunea de bine si de rau poate sa aiba o anumita valoare pentru fiecare, dar din punct de vedere social ele sunt cunoscute si intelese. A fi un om bun are, intr-adevar, intelesul pe care fiecare dintre noi il acorda notiunii, cu atat mai mult cu cat aceasta caracterizare trebuie sa ne-o putem face noi insine in primul rand, inaintea altora. In functie de valorile noastre personale (care, adevarat, se pot dovedi eronate) suntem datori sa evoluam (poate asta este scopul vietii) si sa ne continuam drumurile pe care avem impresia ca trebuie sa mergem. Finalul va ramane mereu incert pana intr-o clipa ulterioara mortii. Tradarea de sine? Toti ajungem in anumite momente sa ne tradam pe noi insine, sa actionam in deplina neconcordanta cu alegerile anterioare.🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s