Mi s-a întâmplat o ciudăţenie, nu cu mult timp în urmă. “Tu eşti scriitor, spune-mi ce să mai citesc, fă-mi o listă de lecturi”. Sincer să fiu, am rămas pietrificat; era să zic crucificat, dar crucificările le face opinia publică în piaţa mare şi deocamdată eu nu am dat motive să trec prin acest proces. Deci, am rămas împietrit. Ce legătură are una cu alta?! Care este legătura dintre a scrie şi a citi?! “Eu nu citesc nici măcar ce scriu eu”, zic. “Şi dacă nu citesc prostiile mele, de ce mi-aş preţui timpul întratât de puţin încât să citesc ce scriu alţii”? “Îţi baţi joc de mine”, vine răspunsul mârâit printre dinţi. Deşi îmi venea să râd am încercat să mă abţin şi am început să mă întreb ce lecturi ar recomanda un scriitor cuiva care solicită acest lucru. Da, aşa m-am gândit, deşi eu încă nu mi-am dovedit statutul, doar am lăsat să îmi fie acordat de alţii. Probabil dacă eram mai egoist, sau mai îngâmfat – nu ştiu dacă se poate aşa ceva, este greu să te autodepăşeşti odată ajuns pe anumite culmi – m-aş fi recomandat în primul rând pe mine. S-ar întreba mulţi de ce. Nu din credinţă în mine, în niciun caz, dar având în vedere că mă pregătesc să iau Nobelul peste şaizeci de ani trebuie să îmi justific pretenţiile. Pentru că mă întreb uneori dacă pretenţiile acestea nu devin justificabile prin faptul că sunt citit, chiar şi fără aplauze. Nu am vreme să stau să le ascult, aplauzele, sunt prea timid şi deja ştiu că le merit, nu mai am nevoie să le şi primesc. Să revin. În ce bază se poate constitui o listă de lecturi pentru cineva? Şi, mai ales, pentru cineva care o cere în baza unei ocupaţii declarate?
Nu am înţeles niciodată modul de a gândi al anumitor oameni – aici mă includ şi pe mine. De câte ori mi s-a cerut, am mai recomandat câte o carte, am emis unele păreri personale asupra vreunui roman şi, după ce m-am mai maturizat, m-am ferit să îmi consider părerile ca având valoare absolută. Subiectivismul unuia nu este echivalentul subiectivismului altuia, şi o carte poate să se adreseze foarte bine unui segment de public sau, dacă doriţi, social, fără a ţinti să pătrundă şi în altul. Şi m-am mai întrebat dacă o listă de lecturi trebuie să cuprindă cărţi considerate valoroase de către cel care le recomandă sau trebuie să ţină seama de persoana căreia îi este destinată. Aşa că, evitând să dau un răspuns ferm, am spus că eu nu îmi permit să întocmesc liste de lecturi personale pentru că nu am asemenea calităţi. Pe vremuri, când eram fraged – îmi place să spun fraged, nu crud, pentru că nu am reuşit să mă dezbar în totalitate de cruzime – mi s-a trântit în mână o listă copleşitoare de cărţi din care trebuia să citesc fără discernământ. Şi, în mod cumplit, Freud era pus exact alături de Cervantes, dar în acelaşi timp, lăudabil de data asta, de lângă Marquez lipsea cu desăvârşire Coelho. Ca să lăudăm în întregime tortul cu gust prost al sistemului de învăţământ, pe lângă Jung eram dator să citesc “Ciocoii vechi şi noi” şi, dacă nu mă extaziam în faţa înfiorătoarei lecturi, eram catalogat un ignorant.
Culmea, nici măcar nu pot să contest asemenea lucruri. Ignoranţa este, de foarte multe ori, întâlnită în procesele de evoluţie, în sistemele educative precum şi în sistemul personal al fiecăruia. Şi mi-am amintit de un lucru care m-a făcut să mă simt şi mai ignorant, şi mai arogant şi, deopotrivă, mai bine. Pentru că oamenii sunt uşor de strivit, mai ales atunci când le este aruncată în faţă propria dimensiune. Îmi spunea cineva cândva: “deci tu eşti scriitorul… am auzit de tine, dar nu îmi închipuiam că eşti arogant şi nesimţit”. “Vezi? Asta este diferenţa, eu nu am auzit niciodată de tine”.
Nevermore 