Sufleteşti

         Trăiesc într-o societate ideală, asta trebuie spus. Pentru că sunt puţini oamenii care mi-au călcat pragul sufletului am căutat să îi păstrez aproape pe cei pe care îi am. Şi, oricât ar spune alţii că greşesc, eu cred că îmi sunt suficienţi. Ei – micul meu popor, mai degrabă trib decât naţiune, microsocietate neatinsă de murdăria şi vulgaritatea progresului. Suntem, noi, toţi, fără a atinge vreodată suficienţa, suficienţi nouă înşine, delimitându-ne de ideea decăzută de individ, persoane. Aşa am citit, aşa am învăţat, individul şi persoana sunt două noţiuni cu totul diferite, chiar dacă în sensul limitat-profan ar putea fi catalogate ca sinonime. Mai degrabă sunt antonime, pentru că nu de puţine ori am văzut că individul este carcaterizat de egoism pe când persoana, persoana adevărată, nu îşi uită niciodată altruismul. Şi, poate, prin asta se distinge de alte umbre, prin asta îşi capătă conturul, esenţa şi substanţa, prin puterea de a dărui. Şi prin puterea de a se dărui.

         Poate asemenea cuvinte ar putea să fie scrise de cineva muncit de cel mai cumplit dor. De dorul de a se delimita, de a se disocia de comun şi de a îşi trăi în mod diferit unicitatea. Pentru că, în definitiv, deşi de multe ori am spus că din unicitatea omului a rămas doar zvonul, chiar dacă subzistă, nu îi poate nimeni nega existenţa. Subzistenţa este traiul la limita existenţei, cred că de-asta nu mi s-a potrivit niciodată. Pentru că ostracizările m-au înspăimântat mereu, exilările mi-au fost străine şi – ştiţi?! – până şi uitarea a evitat vreodată să mă îmbrăţişeze. Eu uit, dar uitat nu am fost niciodată, pentru că am avut norocul, apoi am învăţat, să îmi alătur oameni. Nu indivizi – persoane. Persoane care, între visele lor, mai mult sau mai puţin măreţe, între tristeţile şi bucuriile lor, au căutat să nu mă lase niciodată să mor de singurătate. Şi când singurătatea – pentru că despre ea am început să scriu – încearcă să strivească, i se poate opune o singură armă şi o întreagă armată. Sufletul. Sufletul nu trebuie să se piardă vreodată, şi nu se poate întâmpla asta atâta timp cât reuşim să îl plasăm în locurile în care trebuie. Spuneam, în anumite momente, că mi-l risipesc, că mi-l calc în picioare, că îl cheltuiesc în mod nebunesc şi nejustificat. Dar mă minţeam pentru că, adevărul este, plantându-mi sufletul în alte suflete mi-am sporit fericirea. Fericire există mereu, în orice, inclusiv în singurătate, deşi se spune că are gust amar. Mai abitir, însă, într-un trib întreg, închipuit, chiar caracterizat de nebunie, care se supune mereu, fără a crâcni, singurilor lui membri – un bărbat şi o femeie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s