Spuneam că atunci când eram un copil mai mic îmi simţeam spaimele cuprinzându-mă. Nu încercam să le controlez, dimpotrivă, fugeam de ele şi mă ascundeam în minciună. La fel am făcut şi acum. M-am minţit ascunzându-mă în credulitate, sub mantia idealului, spunându-mi că există suflete neatinse, nepătate, sau măcar căzute şi ridicate prin vreo putere supranaturală, ca aceea a iubirii, sau a împlinirii visului, sau a sentimentului că ea, împlinirea, se apropie.
Atunci când am simţit – demult – că mă cuprinde teama de înălţimi m-am hotărât să zbor pe lună. M-am urcat pe prima bancă pe care am găsit-o în calea mea într-un parc neumblat şi am sărit. Am sărit ştiind – de fapt presimţind – că nu am capacitatea fizică să zbor. Poate din acest motiv am rămas nematurizat şi am îndrăznit să încep să visez, ca să îmi birui teama de înălţime. Nu, nu este culme mai înaltă pe care poate zbura cineva, decât aceea a visului. Doar că… Acum îmi este teamă să visez. Acum îmi este teamă să visez, dar o fac. Cunosc zădărnicia speranţei şi a visului meu, şi totuşi îndrăznesc să visez pentru că nu am altceva mai bun de făcut. Refuz… refuz să mă maturizez, refuz să devin “om cu scaun la cap”; refuz să îmi văd nenorocirea, refuz să o recunosc ca pe o înfrângere, mai degrabă, decât să mi-o dispreţuiesc, mi-o asum ca titlu de glorie. Sunt oameni pentru care gloria cea mai de seamă şade în îmbrăţişarea nevestei şi în fericirea din ochii copiilor. Fericirea mea, gloria mea, şade în cheltuirea inutilă de suflet. Cheltuirea de suflet şi de ani acolo, pe tărâmurile visului.
Nevermore 