Rânduri (nu neapărat caracterizate de logică)

          Nu am mai scris de mult despre mine; nu ştiu dacă pentru că nu mi-ar fi făcut plăcere sau pentru că am crezut că mi-am depăşit condiţia. Uneori scrisul poate să dea aripi şi poate să transforme realităţile în vise frumoase, în minciuni lipsite de fundament care au ca scop unic să mai facă să treacă o zi. A fost o vreme în care tindeam să devin obsedat de timp, mai ales de timpul pierdut. Apoi, poate ca un fel de echilibrare pe care o făceam fără a îmi părăsi drumul, îmi puneam întrebări legate de inimă. De ce, de exemplu, ar spune unii că îi doare inima atunci când suferă? Nu, întrebările mele nu au nimic anatomic în ele, nu îmi doresc să nimeresc peste cineva care să îmi explice cum stau lucrurile cu centrii nervoşi şi cu răspândirea durerii în organism. De fapt, nici măcar nu aştept un răspuns, doar mă întreb, uneori – de ce pretindem că ne doare inima? Şi, mai mult, de ce pretindem? De-a lungul vieţii am învăţat că mândria şi prostia se plătesc întotdeauna. Poate de aceea îmi spun în ultima vreme că nu am făcut altceva decât să îmi iau viaţa şi să o arunc la coşul de gunoi. Am investit timp şi am investit sentimente mai mult în minciuni decât în lucruri palpabile. Ştiinţa, de exemplu, şi cunoştinţa, şi conştiinţa, nu sunt noţiuni materiale şi, într-un fel sau altul, este greu să fie cuantificate. Nici la această afirmaţie nu am nevoie să se ridice vreun profesor, poate chiar unul asemenea mie, ratat, care să îmi spună că întotdeauna ştiinţa poate să fie cuantificată printr-o notă. Notele pe care le luam eu la şcoală, acum multă vreme, la fel cu notele pe care le dau altora, nu reflectau nimic, nici cunoştinţele celui examinat, nici posibilităţile şi talentul profesorului. Citisem undeva că un om cult poate să fie considerat doar acela care nici nu îşi mai dă seama că ştie ceea ce ştie, dar mereu recunoaşte că ştie prea puţin; că nu ştie nimic. Revin la încă o obsesie – ştiu că nu ştiu nimic. Uneori poate să fie o dovadă de prostie, alteori o dovadă de adâncă înţelepciune. Doar de înţelepciune, nu şi de modestie, pentru că nu de puţine ori am folosit dictonul cu o aroganţă care strivea, cu o mulţumire de sine care lumina ca o lumânare în cel mai cumplit întuneric. Ştiu că nu ştiu nimic – poate un echivalent al celui care se pretinde orb deşi nu este. Minciuna – că tot vroiam să scriu un tratat despre ea – oricât de meşteşugită, devine la un moment dat vizibilă. Şi atunci problema se pune altfel: trebuie tras la răspundere mincinosul? Chiar trebuie?! Sau trebuie să se tragă singur la răspundere acela care, deşi o vede, are inconştienţa să îi dea valoare de adevăr? Pentru că, nu de puţine ori, oamenii preferă să creadă minciunile din lipsa curajului de a accepta adevărul.

           Sunt unii care în preajma sărbătorilor, sau sărbătoririlor, nu ştiu să facă altceva decât să se bucure. Eu am impresia că mă împovărez, că mă las strivit de întrebări, tocmai acum când nu ar trebui. Ieri trebuia să fie ziua mea, aş fi împlinit şaizeci de ani. Dar nu am avut curajul să îmi privesc nici chipul, nici mâinile. Poate şi pentru că mă încăpăţânez să perseverez, să cred în minciună.

Metalul săptămânii

          Îmi închipui că pot să existe unele vieţi caracterizate de aşteptare. Aşteptarea – o lecţie pe care nu am vrut să o învăţ niciodată. Dar sunt alţii care fac din ea un mod de viaţă. Fiecare om – ăsta este adevărul – aşteaptă ceva. Aşteaptă o realizare, o întâlnire, o viaţă, o zi, o clipă, o moarte… cine mai ştie?! Toţi aşteptăm, mereu, câte ceva. Cel mai mult îmi plac însă nebunii. Nebunii aşteaptă lucruri care, deşi posibile, sunt puţin probabile. Aşa cum este o apropiere caracterizată de sinceritate profundă, sau o lovitură de tunet.

Conceptual

          Iubirea are darul acesta special, de a salva sau de a ucide deopotrivă. De a carboniza, de a transforma în cenuşă, “moartea” reprezentând preţul plătit pentru eliberare, pentru libertate. În urma plăţii – aşa am învăţat cândva, nu este valabil dictonul “după faptă şi răsplată”, mai degrabă mult mai aplicabil este principiul juridic că orice contract are un preţ – atitudinile sunt diferite. Unii îşi lasă capul în pernă, şi-l înfundă în ea şi plâng; alţii pornesc să cutreiere aşternuturi, nu în căutarea sentimentului, ci în căutarea reconstituirii de sine. În iubire nu îşi are loc răzbunarea, cine iubeşte cu adevărat nu plăteşte poliţe. Doar suferă. Doar caută să îşi revină, să reînvie, să nu îşi lase cenuşa împrăştiată de vânt mai devreme decât este cazul. În iubire… vorbesc prostii. În iubire nu există principii, nu există răzbunări, nu există condiţii. Poate de aceea multe dintre iubiri sunt născute ca să moară, pentru că au un cadru prea larg de desfăşurare în care se dezintegrează şi se pierd. Şi devin cenuşă, indiferent dacă acela care o conţine este capabil să meargă mai departe sau rămâne împietrit. Eu mereu mi-am dorit să rămân în împietrirea incinerării. Dar până atunci mai este – cum se spunea la noi, o să mai curgă multă apă pe Mureş. Atunci când nu mai are nicio datorie faţă de alţii, omul este dator să se întoarcă înspre sine însuşi. Şi, dacă nu mai are niciun motiv să trăiască, să renască. Să se reinventeze.

Cinism; scurt şi ilogic

          Am primit o temă grea, mult prea grea pentru puterile şi pentru curajul meu – să scriu despre mine. Să scriu despre mine în ochii lumii, aşa mi-a cerut o persoană foarte dragă mie. “Te cunosc ca pe buzunarul meu”, mi-a spus când am întrebat ce aş mai putea să îi spun. “Poate ar trebui să te cunoască şi alţii”. Ştiu, ştiu ce crede. Sunt o minune şi prefer să fiu molie. Spun unii că scriitorul este un exhibiţionist care îşi arată sufletul lumii; poate, zic eu, dintr-un profund cult al personalităţii. Şi dacă – doar îmi pun o întrebare – dacă eu prefer să îmi arăt măştile, se schimbă ceva? Este la fel cum o femeie ar spune “hainele mele rămân pe mine în faţa lumii, excepţie făcând cazurile pe care le aleg eu”. Sau oamenii – asta aş adăuga. Omul este mereu un caz aparte, şi orice om poate să fie o excepţie. Aşa cum orice mască poate fi un suflet. Şi orice suflet poate fi o mască. Aşa cum o femeie, deşi îmbrăcată, nu are cum să îşi ferească, de anumiţi ochi, ascunzişurile trupului. Aşa cum… Mi-a venit o idee! Aşa cum iubirea nu poate fi considerată altfel decât cinism. Prea o laudă unii, prea se extaziază altele. Iubirea este o scuză a omului, o scuză care să justifice impotenţa; impotenţa de a ne suporta singurătăţile.

De duminică

          Duminicile – zile sumbre şi plictisitoare în care dimineţile sună a extaz mistic, amiezele a durere de cap şi nopţile a pustiu. Combinaţie mai proastă nici că se putea, şi nu de puţine ori îmi spun că odihna, odihna aceea atât de mult trâmbiţată este una a raţiunii.  Uneori mi se întâmplă ca, deşi nu îmi doresc duminici, să le sper altfel.

.

          Într-o noapte stăteam şi îmi puneam întrebări. Dintre toate câte au fost – irelevante tocmai datorită faptului că le-am uitat – am rămas cu una singură. Poate şi pentru că aveam presimţirea sumbră a unei zile de închinăciune. De ce trebuie să cadă? De ce unii îngeri trebuie să cadă neapărat?! Uneori se întâmplă ca îngerii să cadă nu în dizgraţie ci în uitare.

Grosolănii; relativitatea unor simţuri

*Cu scuze prezentate sufletelor sensibile, chiar dacă textul care urmează îşi are, în definitiv, rostul şi rolul său.

          Că mai sunt anumite specimene şi prin străinătăţuri nu o să contest. În definitiv omul este om şi, cu siguranţă, este supus greşelii indiferent de spaţiul şi de mediul din care face parte. Dar o opinie este o opinie şi trebuie exprimată la vremea ei, adică, în cazul meu, atunci când îmi trece prin minte. Ca să fiu sincer m-am cam săturat să ţin cont de tot felul de factori, eu eram obişnuit să spun lucrurile aşa cum îmi veneau, fără să fac calcule, fără să îmi fac procese de conştiinţă că aş putea jigni sau că aş putea greşi. Este dreptul meu de om impulsiv.

          Nu de puţine ori am impresia că libertatea de exprimare este, dacă nu prea liberă, cu siguranţă greşit înţeleasă. Ca să nu spun prost înţeleasă. Citisem, nu demult… Nu, este o minciună. Am încercat să citesc nu cu mult timp în urmă o carte. O carte care, printre puţine alte impresii, mi-a provocat un profund complex de inferioritate. Se spune, în unele cercuri, că un bărbat adevărat se ridică din pat ca să se odihnească. Şi totuşi, autorul cărţii respective mi s-a părut un individ atât de viguros, atât de plin de forţă şi de poftă de viaţă încât pentru câteva clipe m-am temut, culmea, nu de vreo durere de cap ci de impotenţă. Acest autor, probabil şi mai tânăr ca mine, avea puterea să şi-o bage din două în două rânduri, pe unde apuca. Să încerc să mă fac înţeles. Un nud pictat rareori poate să fie vulgar, aproape sigur niciodată. Arta, în genere, nu poate să fie caracterizată de vulgaritate. Pornografia da. Probabil cândva, când îmi voi mai face curaj, cu tot riscul de a încerca şi de a nu reuşi să roşesc, aş putea încerca să abordez şi tema pornografiei. Dar până atunci mai este, pentru că tot curajul meu şi toată încrederea în mine de care beneficiam au fost zguduite de paginile la al căror final nu am avut puterea să ajung. Sau, mai în spiritul operei spus, pagini pe care nu am avut posibilitatea şi nici dorinţa de a le finaliza. Bine spunea Amicu’ nu demult, în faţa unui pahar: “din când în când toţi mai scoatem câte o pulă”. Iar eu, curajos, nu numai că aprobam, dar şi corectam: “Amice, numai una scoatem, că bărbaţi suntem, doar femeile pot scoate câte poftesc”. Ca un soi de confesiune – ca persoană fizică mi se pare că dreptul meu la liberă exprimare nu ar trebui să fie îngrădit, mai ales în faţa vreunei licori când mi se dezleagă limba şi devine mai jucăuşă, atâta timp cât nu lezează alte spirite mai pudibonde. Dar să revin. Bine zicea Amicu’, toţi mai scăpăm câte o pulă din când în când, dar paginile care îmi căzuseră în mână nu prea conţineau altceva. Spuneam, m-am simţit complexat de vitalitatea autorului, care şi-o băgase, în jumătate de pagină, mai mult decât am făcut-o eu în ultimul an de zile. Pe de altă parte, simţul meu estetic, chiar dacă şubred, s-a simţit oarecum lezat, cu atât mai mult cu cât paginile respective îmi fuseseră recomandate ca fiind de bun simţ. Probabil calitativ, dintr-un punct subiectiv de vedere, sau dintr-unul vulgar, luând în considerare impresia că citeam un tratat de înjurături. Şi eu care vroiam să scriu unul despre minciună!

          Să încerc să mă explic, deşi sunt sigur că se vor ridica suficiente voci care să mă contrazică şi să îmi ceară să şed liniştit în balansoarul meu, cu tubul de oxigen alături, aşteptându-mi ultima plecare. Libertatea de exprimare nu trebuie îngrădită decât prin autocenzură. Dar, cu siguranţă, trebuie să i se înveţe utilitatea. Adevărat că un cuvânt de o anumită anvergură, aşa cum este cuvântul “pulă” poate să fie rostit ba în şoaptă, ba cu patos, ba cu o surprinzătoare eleganţă. Şi, să îmi fie scuzate încercările nereuşite de a roşi, vulgaritatea, am mai spus-o cândva, are rolul şi beneficiile ei. Dar nicidecum estetice. Ar afirma unii că în calea artei nu trebuie să stea nimeni, şi în general sunt de acord. Dar vedeţi, mai ales în scris, există momente în care grosolănia ar trebui evitată, transpusă altfel. O idee poate să fie transmisă în mai multe moduri, este adevărat, şi în funcţie de personajul căruia i se bagă… scuze!, pune în gură vreun cuvânt, şi în funcţie de publicul ţintă. Totuşi, să fim serioşi, cei care dau la colţ de stradă cu târnăcopul sunt prea solicitaţi intelectual ca să mai şi citească. Poate de aceea nu pot să nu mă întreb dacă, din punct de vedere estetic, artistic, literar, nu ar fi mai inspirat să se spună: “îmi doresc să îţi simt buzele cărnoase alunecându-mi umede pe piele, înfiorând-o, sorbind dorinţa pe care o trezeşti în mine, în tăriile sufletului meu” decât, numindu-te scriitor, să întrebi suav, cu sensibilitatea unui rinocer: “haide, fă, nu mi-o iei puţin în gură”? Şi nici măcar să nu roşeşti pentru asta… Deşi, la fel de adevărat este că, dacă m-ar privi cineva, nu mi-ar observa nici mie urmă de roşeaţă în obraji. În definitiv, de-asta există libertate în exprimare şi în gusturi, în subiectivitatea care poate considera dejecţia drept artă.

Alte forme de nesimţire

          Cum spuneam (dar acum o spun cu teamă ca să nu plictisesc pe nimeni), bunul simţ este o variabilă, nicidecum o constantă, chiar dacă, din anumite puncte de vedere, există anumite norme care să îl identifice şi să îl impună. Cum îmi place mie să spun, oamenii sunt proşti. Este o certitudine. Precum este şi faptul că sunt nebuni. Dar aceasta este o altă discuţie, mai bine rămân cramponat în sferele prostiei. Pentru că, trebuie să fiu sincer, eu însumi, după ce îmi arunc incalificabilul “nesimţitule”, îmi răspund: “Prostule”! Rog să nu fiu luat drept nebun, nu cred că există un singur om în lumea asta care să nu fi vorbit cu el însuşi măcar o dată. Prostul, segmentul meu de personalitate pe care îl numesc astfel, se manifestă, culmea, în sferele unui bun simţ ieşit din comun: “acum chiar că eşti nesimţit”! Şi brusc, ambele sfere aflate în conflict se unifică şi oglinda raţiunii mele mă arată exact aşa cum m-am autocalificat: un prost nesimţit. Nu vreau să vorbesc despre prostie, nu încă, poate o voi face cândva. Dar dacă mi se permite, aş vrea să dau încă un exemplu de nesimţire, înainte de a fi tras la răspundere. Criticul. Criticul literar în particular, criticul de artă, criticul în general. Criticul este un nesimţit. Un individ sau, de ce să facem discriminări, o individă cu obrazul gros şi cu figura mustind de nesimţire. Acum mulţi ani, foarte mulţi, am avut un profesor care mereu îmi spunea protector cum că această specie, criticii de literatură, sunt nişte scriitori rataţi. Îmi mai spunea că orice scriitor ar trebui să îşi apropie cumva bunăvoinţa acestora pentru că altfel va fi făcut bucăţi şi aruncat la coşul de gunoi. Nu, nu mi-aş permite să spun despre critici că sunt lipsiţi de bun simţ pentru că ar fi invidioşi pe talentul altora sau pentru că şi-ar revărsa asupra lor frustrările. În definitiv orice om are dreptul la doza sa de respect, chiar şi ratatul; chiar şi scriitorul ratat. Criticul dă dovadă de nesimţire pentru că în opinia sa, în aprecierile pe care le emană, nu lasă loc niciunui dubiu, niciunei marje de eroare. Şi dacă eu respect omul, până la un anumit nivel, nu îl pot respecta pe acela care nu admite nici cea mai mică posibilitate că s-ar putea înşela. Criticul, atunci când are în mână o carte, este dator să o citească de trei ori, în trei moduri. Nu voi spune eu aici detaliile, ar trebui ei singuri să ştie să îşi facă meseria. În schimb, de multe ori criticul, dacă citeşte, citeşte ca Dumnezeu. El este puterea supremă, iar sentinţa lui are valoarea uneia dintre poruncile de necălcat. Am mai spus-o şi am susţinut-o mereu: omul are dreptul de a spune prostii, dar are obligaţia de a îşi asuma condiţia. Nu putem spune mereu lucruri inteligente, nici măcar lucruri plauzibile, pentru că omul este failibil. Până şi noţiunea de om are lacune, şi dacă este aşa, cu atât mai mult are forma de viaţă pe care o defineşte. Să reiau, însă. Dacă prostia este, până la un punct scuzabilă, pretenţia ca o prostie să fie considerată postulat devine condamnabilă, penibilă şi lipsită de bun simţ. Mă întrebam cândva, cine ar trebui să dea valoarea unei creaţii, a unei opere de artă? Criticul? Publicul? Autorul? Prietenii? Sunt toate adevăruri relative, şi aş înclina să cred că fiecare categorie are un cuvânt de spus. Poate mai puţin autorul, pentru că va fi mult prea subiectiv, fie sub formă pozitivă, fie sub formă negativă. Şi totuşi, poate că niciuna dintre categorii nu ar putea stabili cu adevărat, pentru că întotdeauna orice formă de artă este supusă mai mult sufletului decât anumitor reguli tehnice care nu sunt cunoscute publicului larg. Iar sufletul, cel puţin în opinia mea, nu poate să fie legat de normative, cu atât mai mult de unele dumnezeieşti, sau mai bine spus, de unele considerate dumnezeieşti chiar de către cei de la care emană. Mi se pare un soi de laudă de sine şi inclusiv o asemenea conduită poate echivala cu nesimţirea. Adevărul absolut nu există. Adevărul are mai multe forme, mai multe faţete, mai multe variante şi, surprinzător, toate pot să fie adevărate. Lope de Vega spunea despre Don Quijote că este cea mai proastă carte pe care a citit-o vreodată. Dacă acesta ar fi un adevăr, eu, cu toate că nu sunt critic, îmi permit să susţin cu tot sufletul că de Vega nu şi-a citit niciodată scrierile. Nu spun cu titlul de adevăr universal că este ceva condamnabil, nici eu nu mi le citesc pe ale mele, poate tot de dragul de a putea spune de rău de cărţile altora. Mai ales că, dacă mă mai ţine Dumnezeu încă vreo şaizeci de ani, sunt sigur că îl voi face pe Dostoievski să plângă. De invidie, bineîneţeles!