Numărători

          Îmi amintesc vag cât de mândru eram atunci când învăţasem să număr. De fapt nici nu îmi amintesc exact, doar pot să fiu sigur că fusesem mândru. Prin numărătoare tot ce mă înconjura căpăta o altă dimensiune, chiar dacă aş putea spune că, în acelaşi timp, îmi limitam lumea. Poate asta face numărătoarea, nu numai că determină ci şi limitează. Până să învăţ să număr, trei era echivalentul infinitului, cinci de asemenea. Apoi totul a devenit determinat – şapte era limitat la şapte, nouă nu putea fi altceva decât nouă, pentru că învăţasem şi numărătorile nu îmi erau niciodată greşite.

          Mai târziu, după ce am învăţat să număr oameni, fructe, jucării, cărţi, tot ce îmi trecea prin faţa ochilor, de altfel, am început să îmi număr timpul. În săptămâni, în luni, în zile, în minute, bineînţeles, dar şi în paşi. Pentru că o săptămână, spre exemplu, era un pas pe care trebuia să îl fac dintr-un eveniment în altul. Pentru că o vacanţă nu mi-o număram într-o vară, ci în zile, ştiind spre finalul ei cu precizie câte zile de bucurie mai am. Poate că în unele exuberanţe aş fi fost capabil să îmi număr şi clipele, deşi în anumite momente eram prea absorbit să le trăiesc şi le pierdeam şirul. Într-un fel, totuşi, pot spune că numărătoarea a devenit o parte din mine. Ajunsesem într-atât de interesat de ea încât îmi număram până şi personalităţile – nu pentru că aş fi avut parte de dedublări de ordin psihic ci pentru că am învăţat că fiecare personaj care prinde contur într-o carte reprezintă o faţetă a personalităţii creatorului său. Şi chiar, nu de puţine ori, când cădeam, când mă simţeam pus la podea, mă număram pe mine, ca un fel de încurajare, spunându-mi că fiecare moment petrecut jos, dincolo de slăvi, este o pierdere de timp. Aşa făceam, îmi număram timpul pierdut, îmi număram aşteptările, mă număram pe mine – cel obosit, cel nerăbdător, cel răbdător, cel caustic, uneori, cel blând şi aşa mai departe. Poate că în atâtea numărători ajunsesem să mă pierd de mine, să nu mai ştiu cine sunt, să nu mai ştiu cine devin, şi atunci mă opream şi îmi reduceam numărătoarea la un singur număr: unu. Eu, eu singur, unic în felul meu, entitate de sine stătătoare care se poate rupe de alte numere, de alte mulţimi, de alţi oameni, pentru a îşi adânci sau a-şi vindeca disperările. Aşa începusem să cred, că disperările se pot vindeca de unul singur, în intimitatea singurătăţii în care nu mai trebuie să pătrundă şi nici să mai conteze altcineva. Până când, într-o noapte, mi-am spus că s-ar putea să greşesc. Întotdeauna unu cere să i se alăture o altă cifră, trebuie să fie urmat neapărat de doi, de trei şi aşa mai departe, pentru că nu numai că se simte singur, dar trebuie să îşi manifeste cumva lăcomia. Numărătorile, ca şi oamenii de altfel, pot să devină lacome. Unu nu îşi este suficient sieşi decât ca individualizare, are mereu nevoie să îi urmeze cineva. Unu nu are putere în multe situaţii, şi trebuie susţinut, trebuie urmat, trebuie să se însoţească mereu cu o cifră următoare. Poate pentru că singurătatea, aşa îmi spun, este un apanaj al caracterelor puternice. Dar cifrele nu sunt caractere, aşa cum mulţi oameni nu pot să şi le măsoare pe ale lor în singurătate. Mereu, ca să ne măsurăm, avem nevoie de un termen la care să ne raportăm, de un alt om, sau de mai mulţi, de o sumă de idei – în niciun caz de una singură, pentru că o idee singură, unică, riscă să se transforme în fixaţie, în obsesie. Aşa îmi spuneam în aşteptarea unui miez de noapte, a unuia dintre nenumăratele pe care le aşteptam, pe care le număram pentru mine, poate şi pentru că mi-am dat seama că nu vroiam şi nu puteam să trăiesc un singur miez de noapte. Preferam – la fel cum prefer şi acum, să trăiesc dintr-un miez de noapte în altul, dintr-un pas în altul, chiar dacă pasul la care mă refer înseamnă o zi, o oră, un minut, un clipit din ochi, un zâmbet sau o acţiune oarecare, oricare ar fi ea.

        Uneori mă întreb, însă, dacă nu cumva am ajuns să îmi preţuiesc altfel viaţa datorită numărătorii. Pentru că numărătoarea, deşi limitează, ajunge să determine şi poate, inclusiv, să uşureze o aşteptare. Şi ştiţi, dacă mi-ar pune cineva la îndoială capacităţile intelectuale pentru că matematica nu s-a lipit niciodată de mine (cu excepţia numărătorii, bineînţeles), i-aş spune că mai greu decât matematica este de învăţat aşteptarea. Aşteptarea aceea dementă în care, cu ochii pe un calendar, pe un ceas, se pot număra clipe, visuri, speranţe care nu mai au nevoie ca să prindă viaţă decât de un pas într-un miez de noapte. Încă unul, un miez de noapte în care totul se redimensionează şi sub atingerea fanteziei devin ele însele un mod de a trăi. Poate de aceea îmi număr, de multe ori, clipele pe care le mai am de trăit până când mă voi naşte din nou.

//

Anunțuri

Un comentariu la “Numărători

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s