Mă mai întreba cineva, din când în când, poate atunci când stârneam câte o curiozitate, care îmi este semnul zodiacal. De parcă ar putea să fie judecat cineva după horoscoape şi calendare, după trăsături generale neaplicate în particular. Aş numi-o superficialitate, pe de-o parte, pe de alta naivitate. Personalitatea se formează, se zideşte, se îmbunătăţeşte (sau se ruinează), dar nu o cred într-atât de slabă încât să fie influenţată de numărul stelelor de pe cer. Şi totuşi, judecându-mă altfel – pentru că, oricât de mult m-am ferit, am fost şi eu judecat fără a primi vreo pedeapsă – au fost oameni care m-au întrebat de ce pe chipul copiilor mei este zugrăvită luna. Poate pentru că m-am născut noaptea – dacă am făcut-o, dacă m-am născut încă. Sau, poate, deşi nu îmi mai aduc aminte, pentru că primul rând l-am scris într-o noapte. Sau pentru că, aşa cum toţi avem semne pe trup sau în suflet, mă simt mai apropiat de lună decât de soare. Şi i-aş urma oricând strălucirea în cea mai adâncă noapte – îmi este preferabil decât, trăind diurn şi comun, să fiu redus la unul din douăsprezece semne fără să mi se acorde dreptul de a trăi sub semnul lunii.
//
Nevermore 