Într-un moment de respiro prins nu ştiu cum, „Pedeapsa” a primit cadou şi pagină de Facebook. Aşa, pentru ca o iubesc prea mult, aşa cum nu voi iubi niciodată duminicile. Dar oricum ar fi ea, „Pedeapsa”, duminicile nu le pot dori decât uşoare.
Arhivele lunare: aprilie 2014
Divers
Nu aş putea spune încotro pornisem, nici nu ştiu ce anume căutam. Ar spune unii că îmi căutam liniştea, iar alţii îmi propovăduiau împăcarea. Acea împăcare pe care o are de făcut omul cu propriile ceruri şi cu propria-i imagine reflectată în ochii dezgoliţi de orice urmă de înţelegere. Sau poate că umblam tocmai ca să îmi acopăr cu ceva ochii, să devin mai înţelegător, să nu mai permit să privesc prin mine cu sinceritatea nudă de care îmi doresc de prea multă vreme să fug. Mereu mi-am spus că nuditatea se potriveşte mai degrabă femeii decât sincerităţii deşi, pe de altă parte, în vremuri mai îndepărtate spuneam că sunt femei care arată mai bine îmbrăcate. Mă voi abţine de la alte concluzii, mai degrabă aş spune că în etică oamenii simt nevoia covârşitoare de absolut. Iar eu, în căutarea eticii proprii absolute, păream că mai degrabă încerc să o ocolesc. Mă ascundeam în întunericul care cuprindea străzile pe care mă purta pasul şi îmi părea, nu de puţine ori, că nu le mai recunosc. Poate şi pentru că ele făceau parte din mine, iar eu nu mă mai recunoşteam, sau nu mai vroiam să o fac, sătul, dorindu-mi să fiu altfel. Să fiu altfel, mai puţin apăsat, mai puţin încovoiat, mai puţin altfel decât eram cândva. Aşa mi se părea, că mă schimbasem radical, în gândire, în principii, în dorinţe, dar mai ales în paşi, pentru că a fost o vreme în care în locurile prin care călcam mi se părea, de fapt, că zbor. Dar atunci nu erau poverile, nu erau eşecurile, nu erau transformările. Atunci nu erau fundăturile, iar drumurile fără noimă nu erau decât drumuri fără noimă, nu rătăciri. Poveştile erau doar poveşti, iar veştile nu erau de doliu, aşa cum mi se părea că încep hainele să mă strângă ca într-o menghină. Şi, dacă aş fi putut, le-aş fi smuls de pe mine într-un impuls eliberator care să mă facă să îmi uit minţile, să le las undeva în urmă şi să îmi pornesc goana. Atunci m-am înspăimântat, pentru că nu mă recunoşteam în ceva ce am fost şi îmi doream să fiu. A trebuit să mă împac, chiar dacă nu cu mine. Şi am învăţat că hainele îmi rămăseseră potrivite, aceleaşi, chiar şi când, în mine, se schimbase totul, mai puţin forma trupului. Uneori este suficient să ridici capul şi eul nu se mai lasă exclus niciodată.
Stereotipie
Când mi se întindea noaptea peste mare parte a vieții, mi-am uitat goana nebună cu care vroiam să îmi apropii Nimicul și mi-am recules amintirile. Din prea multă foame de apropiere, uitasem că există o singură persoană care nu mă va părăsi niciodată, nici când viața va deveni prăpastie între noi. (La Mulți Ani!)
:)
Plec. Astăzi plec pe un drum care, din diverse motive, îmi devine tot mai străin. Că tot discutam cu cineva despre condiţia dezrădăcinaţilor. Se spune despre casă că este acolo unde îţi este sufletul. Asta o spuneau, însă, oameni care nu şi-au simţit sufletul divizat, Iar divizările… Astăzi m-am hotărât că nostalgia nu este o companie plăcută. Iar sufletul trebuie să se bucure, pentru că unele rădăcini rămân mereu înfipte nedureros în adâncurile lui.
Mixt
Deşi aşa ar putea să pară, ceea ce urmează nu este neapărat un discurs microbistic. Mai degrabă caută să atingă două subiecte adiacente care în anumite momente se întrepătrund într-atât încât nu pot să existe unul fără celălalt.
Mă întâlnesc sâmbătă la lift cu un vecin, unul drag mie. Îmi face semn să mă grăbesc, mă aşteaptă, mă salută, îmi zâmbeşte, se extaziază: “domnul scriitor”! “Care domn, domnule, că ne cunoaştem de atâta vreme”! O spun sincer, politeţurile exagerate nu îmi plac, poate mai ales pentru că pot să ascundă ironie. Nu era cazul, dar nici nu era cazul să mă domnească, doar eu pe el. “Ai văzut, dom’le, aseară”?! I-am spus că nu am văzut, sunt prea ocupat să îmi savurez bucuria, nu mai am vreme să mă uit la meciurile româneşti pentru care, fie vorba între noi (cu mici excepţii), nu mi-aş face timp nici în momentele de plictiseală agonizantă. Marfă proastă, românească, de ce să îmi pierd vremea? Dar rezultatul îl ştiam. “Două ore am dormit azi noapte de supărare, poţi să o întrebi pe nevastă-mea! Mă puneam în pat şi îmi venea să plâng! Mă ridicam, m-am dus am fumat un pachet”… I-am spus, răzând, că e doar un sport, uneori pierzi, alteori câştigi. “Nu, eu nu! Eu sufăr! Când eram tânăr mergeam pe stadion, acum îmi pare rău că nu mai pot. Deh, vârsta”. Am mai râs o dată, pentru că nu aveam ce să fac, l-am consolat că o să ia Steaua şi titlul ăsta şi am plecat în ale mele.
Sâmbătă înspre noapte mă trezesc cu un mesaj: “mai ţii, mă, cu Barca”? Adevărul este că iubirea mea pentru catalani este mai veche şi are o istorie frumoasă, pe care nu o voi consemna aici. “Asta e, răspund, uneori câştigi, alteori pierzi”. Este un slogan bun, important este să nu pierzi în momentele cheie. Un alt amic îmi trimite un mesaj menit să îmi întunece privirea. A pierdut şi Bayern, cu alte cuvinte weekendul meu fotbalistic – bineînţeles, rezumat doar la aflarea rezultatelor – devenise dezastruos. Mai rămânea o speranţă. Aşa că duminica, oricât de mult o uram şi oricâte emoţii aveam să nu îmi devină mai sumbră, m-am instalat comod şi i-am urmărit pe Liverpool. Extaz, agonie, din nou extaz. Mă mâncau degetele să trimit mesaje, dar nu mai aveam cui. Orice încercare de-a îmi manifesta bucuria în faţa altora ar fi fost sortită eşecului. Se râsese prea mult de mine, şi cred că nu sunt singurul care cunoaşte senzaţia de a primi, atunci când drege busuiocul, un zâmbet condescendent. Într-un final mi-am amintit de un alt amic care nu avea motive să râdă de mine, şi de bucurie am strigat ca şi cum Liverpool ar fi marcat a patra oară, deşi asta nu s-a întâmplat. Am luat telefonul şi mi-am trimis mesajul strivitor: “mai ţii, mă, cu Chelsea”?! Era un soi de defulare de care poate că aveam nevoie. Sau poate un fel de răzbunare care nu îşi avea locul, una care, deşi puţin probabil, este posibil să se întoarcă împotriva mea peste câteva săptămâni.
Despre femei nu ştiu, dar bărbaţii sunt de multe ori dependenţi de adrenalina competiţiei. Şi nu de puţine ori îmi spun că încrâncenările de pe un stadion au luat locul încrâncenărilor reale, a acelora în care combatanţii plăteau cu viaţa. Poate de aceea este atât de preţuit sportul, pentru că păstrează vie pasiunea, pentru că o canalizează, pentru că o dezlănţuie. Uneori poate să pară ciudat să spui “este doar un sport”. La fel de ciudat precum în pragul despărţirii, unul dintre iubiţi i-ar spune celuilalt “este doar o iubire”. Pasiunile nu se schimbă, nu se schimbă mai niciodată. Ele doar pot să schimbe oamenii, să le insufle viaţă, să îi facă să clocotească, să exulte şi să sufere. Uneori sunt condamnabile, alteori sunt de-a dreptul hilare. Dar de fiecare dată, atunci când le observ de aproape, îmi pare că descopăr în ele unul dintre motoarele vieţii. Chiar dacă viaţa merge înainte şi după un meci de fotbal.
Scurte note, nu neapărat de subsol
Începând de alaltăieri “Pedeapsa Cerului” se va găsi în librării, inclusiv, aşa cum îi place editorului meu să spună, “la cea mai prestigioasă librărie bucureşteană, Mihail Sadoveanu”. Cum am mai spus, pentru că mai durează puţin până va putea fi prezentă şi în online, cartea poate fi comandată de nerăbdători pe adresa de contact a subsemnatului.
În altă ordine de idei, şi ca alte note, nu neapărat de subsol, cred că de astăzi voi deveni un alt eu. Fără vreo dedublare, fără o nouă manifestare de personalitate inventată şi pretinsă. Mai degrabă mă simt maturizat, având în vedere că dintr-un vis copilăresc, am nimerit într-un altul. Nu mi-am dorit niciodată să scriu ca să influenţez oamenii; nici nu mi-am dorit aplauze asurzitoare sau premii răsunătoare. De fapt, mi-am dorit să scriu şi atât, simţindu-mi anumite zvârcoliri de care nu ştiam cum să scap.
Acum, însă, mă simt schimbat. Poate şocul a fost prea mare, poate reacţiile prea bune. Aşa că de astăzi cred că mă voi înfrunta şi îmi voi asuma ceea ce sunt. Un om ca alţii, cu puterea de a scrie. Scriitor? Aşa mă simt, aşa mă admit. De aceea în secţiunea specială dedicată “Pedepsei Cerului” îmi voi permite să adaug mici părticele de suflet şi dramuri de informaţie în aşa fel încât “Pedeapsa” să înceteze să îmi mai fie supliciu, şi să devină sărbătoare. Cu atât mai mult cu cât, neaşteptat, au început să îmi parvină opiniile celor care au „devorat” cartea. Ziua bună, lume!
De duminică
Duminică uşoară, plină de zâmbete!
Punct!
Poate că în decursul timpului mi-am făcut literă de lege din dictonul “laudă-mă, gură, că-ţi dau prăjitură”. Deşi la dulciuri am renunţat de mult, poate şi din cauza vârstei. Pe de altă parte, se pune mare preţ pe laudă, poate de aceea nu m-am putut abţine şi am refuzat să mă îndepărtez de această săptămână a “Pedepsei”. De astăzi, însă, răsuflăm uşuraţi. Şi cei sătui de atâta laudă, şi cei nerăbdători şi, mai ales, eu. Astăzi ne naştem. Punct.
Nevermore 