Mixt

          Deşi aşa ar putea să pară, ceea ce urmează nu este neapărat un discurs microbistic. Mai degrabă caută să atingă două subiecte adiacente care în anumite momente se întrepătrund într-atât încât nu pot să existe unul fără celălalt.

         Mă întâlnesc sâmbătă la lift cu un vecin, unul drag mie. Îmi face semn să mă grăbesc, mă aşteaptă, mă salută, îmi zâmbeşte, se extaziază: “domnul scriitor”! “Care domn, domnule, că ne cunoaştem de atâta vreme”! O spun sincer, politeţurile exagerate nu îmi plac, poate mai ales pentru că pot să ascundă ironie. Nu era cazul, dar nici nu era cazul să mă domnească, doar eu pe el. “Ai văzut, dom’le, aseară”?! I-am spus că nu am văzut, sunt prea ocupat să îmi savurez bucuria, nu mai am vreme să mă uit la meciurile româneşti pentru care, fie vorba între noi (cu mici excepţii), nu mi-aş face timp nici în momentele de plictiseală agonizantă. Marfă proastă, românească, de ce să îmi pierd vremea? Dar rezultatul îl ştiam. “Două ore am dormit azi noapte de supărare, poţi să o întrebi pe nevastă-mea! Mă puneam în pat şi îmi venea să plâng! Mă ridicam, m-am dus am fumat un pachet”… I-am spus, răzând, că e doar un sport, uneori pierzi, alteori câştigi. “Nu, eu nu! Eu sufăr! Când eram tânăr mergeam pe stadion, acum îmi pare rău că nu mai pot. Deh, vârsta”. Am mai râs o dată, pentru că nu aveam ce să fac, l-am consolat că o să ia Steaua şi titlul ăsta şi am plecat în ale mele.

          Sâmbătă înspre noapte mă trezesc cu un mesaj: “mai ţii, mă, cu Barca”? Adevărul este că iubirea mea pentru catalani este mai veche şi are o istorie frumoasă, pe care nu o voi consemna aici. “Asta e, răspund, uneori câştigi, alteori pierzi”. Este un slogan bun, important este să nu pierzi în momentele cheie. Un alt amic îmi trimite un mesaj menit să îmi întunece privirea. A pierdut şi Bayern, cu alte cuvinte weekendul meu fotbalistic – bineînţeles, rezumat doar la aflarea rezultatelor – devenise dezastruos. Mai rămânea o speranţă. Aşa că duminica, oricât de mult o uram şi oricâte emoţii aveam să nu îmi devină mai sumbră, m-am instalat comod şi i-am urmărit pe Liverpool. Extaz, agonie, din nou extaz. Mă mâncau degetele să trimit mesaje, dar nu mai aveam cui. Orice încercare de-a îmi manifesta bucuria în faţa altora ar fi fost sortită eşecului. Se râsese prea mult de mine, şi cred că nu sunt singurul care cunoaşte senzaţia de a primi, atunci când drege busuiocul, un zâmbet condescendent. Într-un final mi-am amintit de un alt amic care nu avea motive să râdă de mine, şi de bucurie am strigat ca şi cum Liverpool ar fi marcat a patra oară, deşi asta nu s-a întâmplat. Am luat telefonul şi mi-am trimis mesajul strivitor: “mai ţii, mă, cu Chelsea”?! Era un soi de defulare de care poate că aveam nevoie. Sau poate un fel de răzbunare care nu îşi avea locul, una care, deşi puţin probabil, este posibil să se întoarcă împotriva mea peste câteva săptămâni.

          Despre femei nu ştiu, dar bărbaţii sunt de multe ori dependenţi de adrenalina competiţiei. Şi nu de puţine ori îmi spun că încrâncenările de pe un stadion au luat locul încrâncenărilor reale, a acelora în care combatanţii plăteau cu viaţa. Poate de aceea este atât de preţuit sportul, pentru că păstrează vie pasiunea, pentru că o canalizează, pentru că o dezlănţuie. Uneori poate să pară ciudat să spui “este doar un sport”. La fel de ciudat precum în pragul despărţirii, unul dintre iubiţi i-ar spune celuilalt “este doar o iubire”. Pasiunile nu se schimbă, nu se schimbă mai niciodată. Ele doar pot să schimbe oamenii, să le insufle viaţă, să îi facă să clocotească, să exulte şi să sufere. Uneori sunt condamnabile, alteori sunt de-a dreptul hilare. Dar de fiecare dată, atunci când le observ de aproape, îmi pare că descopăr în ele unul dintre motoarele vieţii. Chiar dacă viaţa merge înainte şi după un meci de fotbal.