Divers

          Nu aş putea spune încotro pornisem, nici nu ştiu ce anume căutam. Ar spune unii că îmi căutam liniştea, iar alţii îmi propovăduiau împăcarea. Acea împăcare pe care o are de făcut omul cu propriile ceruri şi cu propria-i imagine reflectată în ochii dezgoliţi de orice urmă de înţelegere. Sau poate că umblam tocmai ca să îmi acopăr cu ceva ochii, să devin mai înţelegător, să nu mai permit să privesc prin mine cu sinceritatea nudă de care îmi doresc de prea multă vreme să fug. Mereu mi-am spus că nuditatea se potriveşte mai degrabă femeii decât sincerităţii deşi, pe de altă parte, în vremuri mai îndepărtate spuneam că sunt femei care arată mai bine îmbrăcate. Mă voi abţine de la alte concluzii, mai degrabă aş spune că în etică oamenii simt nevoia covârşitoare de absolut. Iar eu, în căutarea eticii proprii absolute, păream că mai degrabă încerc să o ocolesc. Mă ascundeam în întunericul care cuprindea străzile pe care mă purta pasul şi îmi părea, nu de puţine ori, că nu le mai recunosc. Poate şi pentru că ele făceau parte din mine, iar eu nu mă mai recunoşteam, sau nu mai vroiam să o fac, sătul, dorindu-mi să fiu altfel. Să fiu altfel, mai puţin apăsat, mai puţin încovoiat, mai puţin altfel decât eram cândva. Aşa mi se părea, că mă schimbasem radical, în gândire, în principii, în dorinţe, dar mai ales în paşi, pentru că a fost o vreme în care în locurile prin care călcam mi se părea, de fapt, că zbor. Dar atunci nu erau poverile, nu erau eşecurile, nu erau transformările. Atunci nu erau fundăturile, iar drumurile fără noimă nu erau decât drumuri fără noimă, nu rătăciri. Poveştile erau doar poveşti, iar veştile nu erau de doliu, aşa cum mi se părea că încep hainele să mă strângă ca într-o menghină. Şi, dacă aş fi putut, le-aş fi smuls de pe mine într-un impuls eliberator care să mă facă să îmi uit minţile, să le las undeva în urmă şi să îmi pornesc goana. Atunci m-am înspăimântat, pentru că nu mă recunoşteam în ceva ce am fost şi îmi doream să fiu. A trebuit să mă împac, chiar dacă nu cu mine. Şi am învăţat că hainele îmi rămăseseră potrivite, aceleaşi, chiar şi când, în mine, se schimbase totul, mai puţin forma trupului. Uneori este suficient să ridici capul şi eul nu se mai lasă exclus niciodată.