Cronica subiectivă a unei naşteri îndelung aplaudate

        În seara zile de 29 aprilie, fără a avea pretenţia de a avea cunoştinţe de moşit, am asistat la o naştere. O naştere de care îndrăznesc să susţin că avem nevoie – mai precis, debutul în ale dramaturgiei al unui om care îmi face onoarea de a mă numi prieten: Adrian Voicu.

          Păşind în sala mare a ICR, cea mai puternică impresie nu mi-a fost creată nici de numărul impresionant de oameni veniţi să asiste la premieră, nici de numele răsunătoare din domeniul artistic care se pregăteau să audieze comedia “Familia, această celulă de bază a societăţii cu rate la bancă, serviciu stresant, amor nebun şi proteza bunicii”. Poate dând dovadă de uşoare (dar scuzabile, sper) accente de naivitate, ce am găsit cel mai impresionant în cadrul căruia mă alăturasem a fost chiar cel pe care îl căutam. În aşteptarea naşterii dramaturgului mi-am îmbrăţişat prietenul savurându-i, dimpreună cu bucuria, emoţiile. Probabil din acest motiv am uitat să mă gândesc pentru o vreme la dramaturgul Adrian Voicu şi m-am concentrat mai mult asupra omului.

           În timpul audierii piesei, în cuprinsul ei, am recunoscut cu uşurinţă omul care o scrisese. Aşa se întâmplă de multe ori în scris – trecând prin propriul filtru personajele, scriitorul ajunge să se împrumute pe sine operei. De aceea spun, mi-a fost uşor ca în cuprinsul piesei să recunosc omul spumos pe care am ajuns să îl cunosc, umorul, veselia debordantă cu care cei care îl cunosc pe autor sunt deja obişnuiţi. Şi totuşi, deşi comedie, piesa a împrumutat de la Adrian şi raţiunea sănătoasă, şi experienţa de viaţă, şi înţelepciunea, şi bunul simţ. Îmi spun că, poate, ar trebui să mă disociez, să fac diferenţa dintre om şi dramaturg dar, pe de altă parte, în apărarea mea voi invoca faptul că nu sunt critic în ale dramaturgiei. Sunt om, ca toţi ceilalţi, un om la sufletul căruia a ajus şi omul, şi dramaturgul Adrian Voicu. Şi, cu atât mai mult, pot spune că sunt unul dintre cei privilegiaţi, unul dintre aceia care ajung să aprecieze nu numai eforturile şi opera cuiva, ci şi omul în sine.

            Orice debut poate să fie spinos, îşi poate avea emoţiile şi temerile sale, şi totuşi, într-o lume în care nevoia de valoare este mai acută decât foamea de artă, renunţând la orice fel de pretenţii în materie de critică, i-aş spune lui Adrian: “Felicitări, prietene! Îţi urez multă putere de muncă, multă încăpăţânare şi ambiţie, pentru că, spre deosebire de alţii, tu nu mai ai mult până departe”!

2 comments on “Cronica subiectivă a unei naşteri îndelung aplaudate

  1. Adrian Voicu spune:

    Mulţumesc frumos, prietene!
    Sunt onorat şi mă înclin.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s