Scurtă apologie a paharului

         Undeva pe îndpărtatele ţinuturi ale Germaniei descoperisem o mănăstire celebră nu prin înclinaţia călugărilor către divinitate, nici prin prezenţa binefecătoare a vreunor moaşte, ci prin sfinţenia berii care se producea în pivniţele ei. Iniţial am rămas puţin uimit, apoi am râs, apoi mi-am dat seama că ar trebui să îmi uit modul propriu de gândire şi să gândesc ca ei. Ca ei, ca germanii, cei pentru care berea este sfântă. Pe de altă parte, pentru că împrejurările nu numai că îmi permit ci mă împing de la spate, mă obligă, cuprinsul acestor rânduri se împleteşte în mod ideal cu aroma unui pahar – cel puţin! – de rom. Dacă berea a ajuns să aibă caractere divine, viaţa nu are. Sau cel puţin aşa îmi place să spun; pentru că, deşi înclin să cred că în fiecare om există o scânteie de divinitate, aceasta cu siguranţă nu este viaţa.

          De multe ori viaţa nu este decât o sorbitură, sau, pentru cei mai norocoşi dintre noi, un pahar întreg. Un pahar întreg, uneori plin pe jumătate, alteori gol cu desăvârşire. Dar, orice ar spune altcineva, eu vreau să susţin că este un pahar cu rom. Pentru că, pe cât de puternică îi este aroma, pe atât de aspră îi este arsura. Şi, pe cât de plăcut poate plescăi limba sub impresia aburului dulce, pe atât de cumplit se pot zvârcoli intestinele scăldate în flacăra unei băuturi adesea numite “infecte”.

          Dacă s-ar întreba unii ce mi-a venit să fac apologia alcoolului, sau de ce îmi permit să mă laud cu paharul pe care îl savurez, le-aş răspunde “pentru că aşa vreau”. Pentru că în orice om este o scânteie de divinitate, şi pentru că atunci când căutăm cu răbdare, cu siguranţă vom găsi o pereche de ochi în care să sclipească un sâmbure de divinizare. Pentru că “a vrea” înseamnă voinţă, nu slăbiciune şi disperare, şi nu de puţine ori voinţa nu este caracteristică decât zeilor. Sau poate pentru că viaţa nu este altceva decât ceea ce percepem că este – un cumplit eşec sau un teribil de scurt moment de linişte. Da, aş admite şi că dintotdeauna am iubit haosul şi că de prea multe ori am trăit haotic, spunându-mi că odihna mi-o voi oferi la momentul potrivit. Deşi, pentru că nu savuram ca acum un pahar de rom, nu mi-am pus niciodată problema dacă nu cumva într-un ciclu esenţial al existenţei (al existenţei, nu al vieţii), însăşi viaţa mea este momentul de linişte.

          Lucrurile nu sunt niciodată aşa cum par, într-un final am reuşit să învăţ lecţia. Şi nici oamenii nu sunt ceea ce afirmă că sunt, de fapt pot să nu fie nici măcar ceea ce cred că sunt. Poate de aceea mi-am permis ca, pentru o seară, să revin în mine ajutat de conţinutul unui pahar, căutând liniştea cu teama – poate prea bătrânească – că abia mai târziu, când voi trece de hotare cât mai îndepărtate, voi afla ce înseamnă haosul. Şi mi-am spus că într-un asemenea moment nici înclinaţia şi nici înclinarea către filosofie, nici acelea către absurd nu îşi au sensul pentru că, dacă ar fi adevărată măcar o fărâmă din toate câte le ştiu, din toate cele pe care le bănuiesc, viaţa nu este altceva decât conţinutul arzător al unui pahar. Al unui pahar care, neapărat, se cere golit până la fund.

2 comentarii la “Scurtă apologie a paharului

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s