Singurătăţi

          Povara experienţelor prin care am trecut nu mă apasă prin intensitatea ei, mai degrabă mă apasă pentru că trebuie să o duc singur. Privesc uneori chipuri adolescentine pline de viaţă, alteori chipuri tinereşti pline de încredere şi de speranţă – complet diferite de chipul acesta al meu, ofilit, pierdut, cu colţurile buzelor lăsate înspre pământ ca şi cum le-ar apăsa povara imposibilităţii zâmbetului. Poate că povara mea, ca om bătrân, constă în imposibilitatea de a sfătui. Aşa este, nu îmi permit să dau sfaturi. Nu îmi mai permit nici să îndrăznesc să cred că aş putea-o face vreodată. Cine, eu, eşuatul?! Dacă mi-aş fi închipuit viaţa ca pe o navă pe care trebuie să o conduc cu grijă! În schimb, am crezut-o veşnică şi m-am jucat cu ea aşa cum un copil se joacă cu jucăriile sale. Recunosc, a fost o vreme în care mi-am dorit să fiu singur. Să fiu eu, eu cu mine, şi în acele momente, femeia de alături mă încurca în mod excesiv, indiferent de culoarea părului. Priveam visător fotografii cu drumuri pline de singurătate, cu frunze ruginii căzute pe pământ aşteptând să fie strivite sub paşi inconştienţi, fără să înţeleg că eu însumi aş putea ajunge o frunză şi că exact paşii mei vor fi cei care mă vor strivi. Nu, nu am crezut niciodată că există o Vale a Plângerii; nu am crezut niciodată în puterea regretului, pentru că prea se uitau cuprinzător la mine ochi pe care îmi închipuiam că îi pot înlocui oricând cu alţii. Poate asta am învăţat de-a lungul timpului, că trupurile se pot schimba, chiar şi ochii, dar expresia lor nu. Indiferent de culoarea ei, rămâne mereu în memorie expresia privirii, şi vine un timp în care privirea şi expresia ei se stinge fără să mai poată fi înlocuită. Am învăţat că visul este vis, dar nu va putea înlocui niciodată o privire caldă care să râdă, să zâmbească, să licărească în întuneric în speranţa că va deveni rădăcină şi se va transmite altor ochi mai tineri care să o ducă mai departe. Mania omului de a nu rămâne uitat… Aşa cum eu mă confrunt acum cu mania omului care, prins într-o cuşcă, ştie că nu mai are scăpare decât în uitare.