Scurtă apologie a paharului

         Undeva pe îndpărtatele ţinuturi ale Germaniei descoperisem o mănăstire celebră nu prin înclinaţia călugărilor către divinitate, nici prin prezenţa binefecătoare a vreunor moaşte, ci prin sfinţenia berii care se producea în pivniţele ei. Iniţial am rămas puţin uimit, apoi am râs, apoi mi-am dat seama că ar trebui să îmi uit modul propriu de gândire şi să gândesc ca ei. Ca ei, ca germanii, cei pentru care berea este sfântă. Pe de altă parte, pentru că împrejurările nu numai că îmi permit ci mă împing de la spate, mă obligă, cuprinsul acestor rânduri se împleteşte în mod ideal cu aroma unui pahar – cel puţin! – de rom. Dacă berea a ajuns să aibă caractere divine, viaţa nu are. Sau cel puţin aşa îmi place să spun; pentru că, deşi înclin să cred că în fiecare om există o scânteie de divinitate, aceasta cu siguranţă nu este viaţa.

          De multe ori viaţa nu este decât o sorbitură, sau, pentru cei mai norocoşi dintre noi, un pahar întreg. Un pahar întreg, uneori plin pe jumătate, alteori gol cu desăvârşire. Dar, orice ar spune altcineva, eu vreau să susţin că este un pahar cu rom. Pentru că, pe cât de puternică îi este aroma, pe atât de aspră îi este arsura. Şi, pe cât de plăcut poate plescăi limba sub impresia aburului dulce, pe atât de cumplit se pot zvârcoli intestinele scăldate în flacăra unei băuturi adesea numite “infecte”.

          Dacă s-ar întreba unii ce mi-a venit să fac apologia alcoolului, sau de ce îmi permit să mă laud cu paharul pe care îl savurez, le-aş răspunde “pentru că aşa vreau”. Pentru că în orice om este o scânteie de divinitate, şi pentru că atunci când căutăm cu răbdare, cu siguranţă vom găsi o pereche de ochi în care să sclipească un sâmbure de divinizare. Pentru că “a vrea” înseamnă voinţă, nu slăbiciune şi disperare, şi nu de puţine ori voinţa nu este caracteristică decât zeilor. Sau poate pentru că viaţa nu este altceva decât ceea ce percepem că este – un cumplit eşec sau un teribil de scurt moment de linişte. Da, aş admite şi că dintotdeauna am iubit haosul şi că de prea multe ori am trăit haotic, spunându-mi că odihna mi-o voi oferi la momentul potrivit. Deşi, pentru că nu savuram ca acum un pahar de rom, nu mi-am pus niciodată problema dacă nu cumva într-un ciclu esenţial al existenţei (al existenţei, nu al vieţii), însăşi viaţa mea este momentul de linişte.

          Lucrurile nu sunt niciodată aşa cum par, într-un final am reuşit să învăţ lecţia. Şi nici oamenii nu sunt ceea ce afirmă că sunt, de fapt pot să nu fie nici măcar ceea ce cred că sunt. Poate de aceea mi-am permis ca, pentru o seară, să revin în mine ajutat de conţinutul unui pahar, căutând liniştea cu teama – poate prea bătrânească – că abia mai târziu, când voi trece de hotare cât mai îndepărtate, voi afla ce înseamnă haosul. Şi mi-am spus că într-un asemenea moment nici înclinaţia şi nici înclinarea către filosofie, nici acelea către absurd nu îşi au sensul pentru că, dacă ar fi adevărată măcar o fărâmă din toate câte le ştiu, din toate cele pe care le bănuiesc, viaţa nu este altceva decât conţinutul arzător al unui pahar. Al unui pahar care, neapărat, se cere golit până la fund.

Dezlănţuire

          Mi se părea că aşteptasem prea mult. Prea mult stătusem cu mâinile în sân privind în jur cu neputinţă. De asta m-am temut cel mai mult mereu, să nu pot. Şi m-am înspăimântat când am înţeles că exact asta mă mulţumeam să fac, să nu pot. Să stau în aşteptare, cu mâinile încrucişate pe piept în spiritul defensiv al celui care admite: “acum nu pot”. Nu ştiu dacă m-am revoltat împotriva mea sau împotriva celor din jurul meu. Şi nu ştiu nici dacă declaraţia de război pe care am strigat-o din fiecare fibră a minţii a fost auzită de altcineva. În timp a fost, însă, înţeleasă. Pentru că de cele mai multe ori visul nu este menit să devină substitut al realităţii, ci să fie port de refugiu, o modalitate de a uşura poverile pe care suntem datori să ni le ducem.

          Probabil că uneori visul meu m-a dezrădăcinat de lume la fel cum, probabil, m-a despărţit în dese rânduri de mine. Dar nimic nu era mai frumos decât senzaţia de a îl simţi prinzând viaţă cu fiecare cuvânt scris, cu fiecare frază. Uneori o frază era un vis, la fel de bine cum un vis putea să fie cuprins într-o frază. Şi, mai târziu, când visul îmi devenise tot mai amplu şi teama din ce în ce mai mare, cum spun unii, am îndrăznit, sfidându-mă, să îmi desfac aripile, asemenea unei păsări de hârtie care este dispusă să ardă până la ultimul fir de cenuşă. Nu, de data aceasta fără să renască, pentru că unele visuri devin realităţi, chiar şi atunci când în ele cred prea puţini şi chiar şi aceia care le visează. Atunci, în zborul meu, pe culmile extazului, m-am dezlănţuit. Şi de pe buze, din ochi, de pe degete, au început să îmi izvorască cuvinte.

Previziune

          Credeam că mi-am uitat vremea în care îmi strângeam anii triumfător în pumn, fără să ştiu că, de fapt, îi scăpam printre degete. Poate de la o vreme, împreună cu anii, din mână am început să mă scap şi pe mine, fără să mă mai intereseze să privesc în urmă. Îmi spuneam mereu că viaţa mi se află în faţă, susţinând că lucrurile pe care le trăisem în timp reprezentau doar soclul pe care îmi clădeam statuia. Şi spun bine statuie, pentru că deşi mă tem, aşa mă văd peste încă o vreme, un pietroi, o statuie înzestrată doar cu puterea minunată de a mişca. De a mişca, nu neapărat de a gândi, pentru că dacă îmi amintesc bine despre un exemplu pe care l-am citit în psihanaliză… da, acela cu omul şi piatra. Eh!

          De multe ori m-am întrebat dacă sunt omul care stă pe piatră sau piatra care stă sub om, şi de fiecare dată răspunsul mi-a fost in mod constant acelaşi – că pot fi în mod indisolubil amândouă, că sunt şi capul care gândeşte şi care dă porunci, şi că sunt şi mâna, fie strânsă în pumn ca să strivească, fie gata să mângâie alintător. În definitiv totul este o chestiune de alegere. Iar alegerile le facem în funcţie de partea care este mai puternică în noi şi care ajunge să dicteze. Nu sufletul şi mintea sunt cei mai aprigi duşmani, ci împietrirea şi mişcarea. Iar eu, pentru că deşi am început să îmi amintesc cum îmi strângeam triumfător anii în pumn aruncându-i în faţa lumii ca dovadă a maturităţii, îmi prevăd, în mod imatur şi fatalist, chiar fatal, că voi deveni statuie. A cui statuie? Încă nu o ştiu. Încă nu ştiu ce voi fi atunci când mă va confrunta împietrirea. Ştiu doar ce vreau să fiu – o statuie mişcătoare al cărei soclu să nu se clintească nicicând, dar a cărei faţă să mişte mereu a expresie. Şi chiar dacă unii nu o ştiu, expresia cea mai de seamă este zâmbetul şi privirea, şi sufletul care vibrează chiar şi atunci când ajunge să se întrebe ce caută în locuri care rămân pustii.

Monolog

          – Mă gândeam, ştii la ce mă gândeam?

          (Tăcere adâncă, fără răspuns).

          – Mă gândeam la ce nu vreau să mă gândesc. Ştii?

          .

          – Uneori îmi amintesc tot ce a fost, cum a fost, cum am fost. Mă gândesc şi mă întreb dacă ce a urmat este doar inerţie şi dacă există cu adevărat viitor.

          .

          – Şi mă mai gândeam… Tu ce faci?!

          .

          – Încep să cred că nici măcar tu nu mă mai contrazici. Dacă mai eşti…

//

Cronica subiectivă a unei naşteri îndelung aplaudate

        În seara zile de 29 aprilie, fără a avea pretenţia de a avea cunoştinţe de moşit, am asistat la o naştere. O naştere de care îndrăznesc să susţin că avem nevoie – mai precis, debutul în ale dramaturgiei al unui om care îmi face onoarea de a mă numi prieten: Adrian Voicu.

          Păşind în sala mare a ICR, cea mai puternică impresie nu mi-a fost creată nici de numărul impresionant de oameni veniţi să asiste la premieră, nici de numele răsunătoare din domeniul artistic care se pregăteau să audieze comedia “Familia, această celulă de bază a societăţii cu rate la bancă, serviciu stresant, amor nebun şi proteza bunicii”. Poate dând dovadă de uşoare (dar scuzabile, sper) accente de naivitate, ce am găsit cel mai impresionant în cadrul căruia mă alăturasem a fost chiar cel pe care îl căutam. În aşteptarea naşterii dramaturgului mi-am îmbrăţişat prietenul savurându-i, dimpreună cu bucuria, emoţiile. Probabil din acest motiv am uitat să mă gândesc pentru o vreme la dramaturgul Adrian Voicu şi m-am concentrat mai mult asupra omului.

           În timpul audierii piesei, în cuprinsul ei, am recunoscut cu uşurinţă omul care o scrisese. Aşa se întâmplă de multe ori în scris – trecând prin propriul filtru personajele, scriitorul ajunge să se împrumute pe sine operei. De aceea spun, mi-a fost uşor ca în cuprinsul piesei să recunosc omul spumos pe care am ajuns să îl cunosc, umorul, veselia debordantă cu care cei care îl cunosc pe autor sunt deja obişnuiţi. Şi totuşi, deşi comedie, piesa a împrumutat de la Adrian şi raţiunea sănătoasă, şi experienţa de viaţă, şi înţelepciunea, şi bunul simţ. Îmi spun că, poate, ar trebui să mă disociez, să fac diferenţa dintre om şi dramaturg dar, pe de altă parte, în apărarea mea voi invoca faptul că nu sunt critic în ale dramaturgiei. Sunt om, ca toţi ceilalţi, un om la sufletul căruia a ajus şi omul, şi dramaturgul Adrian Voicu. Şi, cu atât mai mult, pot spune că sunt unul dintre cei privilegiaţi, unul dintre aceia care ajung să aprecieze nu numai eforturile şi opera cuiva, ci şi omul în sine.

            Orice debut poate să fie spinos, îşi poate avea emoţiile şi temerile sale, şi totuşi, într-o lume în care nevoia de valoare este mai acută decât foamea de artă, renunţând la orice fel de pretenţii în materie de critică, i-aş spune lui Adrian: “Felicitări, prietene! Îţi urez multă putere de muncă, multă încăpăţânare şi ambiţie, pentru că, spre deosebire de alţii, tu nu mai ai mult până departe”!