Delir

          Într-un fel, în anumite momente, m-am condamnat pe mine pentru ce am ajuns. Să nu se întrebe nimeni ce, poate că nici eu nu știu exact, știu doar că am ajuns străin de mine. Știu că am ajuns să îmi iubesc disperările și că mă ofer ofrandă unei divinități căreia mereu i-am negat puterile. Nu știu cum s-a întâmplat, cum s-a schimbat raportul de forțe. Nu știu dacă am slăbit eu sau s-a întărit ea, nici nu știu dacă am început s prețuiesc adevărul sau am ajuns să îi iubesc opusul, știu doar că m-am schimbat. M-am schimat în mod esențial, aș spune, în primul rând pentru că nu mă mai pedepsesc pe mine ci îi las pe alții să o facă. Probabil acesta este primul semn de supunere. Supunere în fața neputinței, pentru că pedepsele nu pedepsesc o putință ci profită de o neputință. Mă întreb dacă nu era mai bine să gândesc în loc să simt, să aștept în loc să acționez, să rămân același care eram în loc să îmi caut schimbarea. Poate m-aș putea învinovăți că am căutat să fiu altceva indiferent dacă mai bun sau mai rău; în loc să fiu mulțumit cu omul imperfect care eram, am refuzat să mă resemnez și mi-am căutat urcușuri. Știam, știam și atunci că o cădere de la mare altitudine este mai devastatoare decât căderea în genunchi. Și totuși m-am ambiționat, căutând clipe pe care poate nu ar fi trebuit să le trăiesc niciodată. Invocându-mi fericiri sterile care nu puteau duce nicăieri decât în fundătura în care se mai găsește de mâncare doar cenușă. Spun asta pentru că într-o vreme îmi acceptasem ca unică hrană cuvintele. Oare de ce mi-am schimbat meniul?!

          Nu, nu despre asta vroiam să vorbesc. Nici nu mai știu despre ce, pentru că despre mine nu îmi place să o fac. Despre alții da. Despre oameni, nu despre un om anume, despre ființa umană în general și despre niciuna în particular. Ar fi prea greu să ajungi să cunoști un om ca să îl poți scrie. Deși recunosc, au fost câțiva pe care mi i-am scris în suflet definitiv, indiferent de realitate – de realitatea mea și de realitatea lor. Iar ceilalți… îmi place să îi las să treac pe lângă mine ca râuri, în unii să îmi clătesc picioarele, din alții să îmi umezesc buzele, să îmi las gândurile stăpânite și visele nenăscute încă prinzând formă. Alături de oameni mi se întâmplă să trăiesc haotic; chiar mi se întâmplă să mă dedau exceselor pentru că reușesc să mă influențeze cu bucuriile lor, cu tragediile lor, cu gândurile și cu fapta. Mă influențează mai mult sau mai puțin negativ, cerându-mi, impunându-mi, somându-mă, în unele rânduri, să mă supun legilor conviețuirii, să nu reneg societatea. Deși, pe de altă parte, de multe ori societatea mi se pare mai inutilă ca orice gând, ca orice vis, pentru că în privința ei simt ca în privința oricărei femei: atâta timp cât nu îmi găsesc locul în ea, ea nu își va găsi locul în mine. Parcă uneori mi se potrivește mai bine delirul, așa mi se pare. Delirul acesta al meu în care, sondând ființa umană, căutând-o de secrete, despuind-o, mi se pare că nu mi-am trăit suficient spaimele. Iar spaimele, deși încă nu le-am găsit izvorul, mi le-am sorbit rând pe rând, nelăsând niciuna neatinsă. Nu vreau să le numesc aici, mai degrabă mi-aș numi plăcerile. Rutina. Rutina este una dintre plăcerile mele cele mai mari. Și o mărturisesc tocmai ca să îmi arăt fața umană, tocmai ca să îmi dovedesc mie că, deși mă comport contradictoriu în raport cu specia umană, fac parte din ea. De rutină nu mă plâng niciodată, dimpotrivă, îmi place. Poate asta mă face să mă simt deosebit. Am întâlnit oameni care mărturiseau că o urăsc mai mult decât orice pe lume. Că sunt plictisiți de ei, că sunt plictisiți de ea, că ar prefera orice, absolut orice, stărilor de fapt în care se simt captivi. Și totuși, toți au rămas mirați când i-am întrebat dacă, sfâșiindu-și rutinele, nu s-ar înspăimânta de moarte. Orice om își are stereotipiile sale, unele care încep să facă parte din el în asemenea măsură încât atunci când le pierde ajunge să se înspăimânte și să își iasă din fire. Eu mințeam, mințeam când am spus că sunt altul. Atâta timp cât îmi am rutina, stereotipiile, nebuniile și delirurile mele, rămân eu. Eu, doar eu, singurul eu cu putință.

De duminică

          Încă o zi de duminică pe care să o urăsc cu pasiune. Zi de odihnă și de iubire, așa i se spune. Iubirea ar merita o zi mai frumoasă; mai bună. Iubirea ar merita mai mult. Iubirea ar trebui să fie suficientă. Ar trebui… Duminică faină!

Împletire cu un personaj care îmi devine drag

          Poate că unii oameni ar spune că sunt ciudat. Adevărul este că, în multe momente, până și eu ajung să mă caracterizez astfel. Atâta timp cât ciudățenia presupune derogarea de la normă o accept drept caracteristică principală cu cea mai mare bucurie. Nu mă deranjează nici când se râde de mine, pentru că eu sunt primul care o face. Nu mă supără nici dacă sunt batjocorit, pentru că mereu am fost de acord că profetul nu poate să fie profet în țara lui. Și cu atât mai mult îmi vine să râd gândindu-mă astfel, pentru că eu în țara altuia nu pot să fiu decât muncitor necalificat. Mi-ar fi rușine, nu față de alții, ci față de mine. Mi s-a spus de multe ori că munca înnobilează, și poate din acest motiv am preferat să mă ascund de orice titlu nobiliar. În gândurile mele nu vorbesc niciodată despre nobilime ci despre nobilitate. Alta, alta decât nobilitatea muncii, pentru că înafară de ceea ce privește femeile, nu am muncit niciodată pentru nimic. De fapt nici pentru femei nu am muncit, pentru că îmi este prea lene și nici nu am crezut vreodată că se merită. Mi-am spus de multe ori, lucrul cel mai inutil din viața mea este femeia – tocmai pentru că nu și-a dovedit niciodată vreo utilitate, dimpotrivă. Din pricina femeilor (sau poate datorită lor) am reușit să mă pierd de mine, și ce lucru poate să fie mai inutil decât transformarea într-un nou nimic capabil doar din când în când să își găsească niște cuvinte rătăcite în buzunarul de la piept?

         Poate inutilitatea femeii se dovedește tocmai pentru că toate sunt la fel – iluzia unicității unei femei este născută exclusiv din mintea bărbatului. Care minte – adevărat, mult mai puțin întortocheată – își pierde scopurile primordiale în fața unei perechi de sâni etalați cu talent.

          Să îmi fie iertat dacă cineva se simte lezat (sau lezată) de gândurile personajului misogin pe care trebuie să îl întruchipez. Încă nici nu m-am hotărât cum să îl cheme, deși i-aș împrumuta bucuros numele meu. Poate și pentru că în loc să îmi stea mintea la vreo femeie îmi stă doar la el și împreună, devenind unul, facem în creierul munților exerciții de admirație (da, munții au creier)! Mai mult eu față de el și față de ceea ce simte, iar el față de mine pentru că îi pot da viață. Chiar și așa, nu degeaba spunea Hugo (sau nu el?!) că fără femei bărbații ar fi mai fericiți; și apoi din ce în ce mai puțini. Păi nu?!

Rock, mătușă!

          Uneori mi se pare că nu am nici în clin nici în mânecă cu scrisul. Mă lasă, pur și simplu, cuvintele; atunci îmi spun că mai bine m-ar lăsa șalele. Mi se mai întâmplă să îmi telefoneze cineva ca să mă mai întrebe ce mai fac. “Slavă Domnului, zic, încă mă țin șalele (sau șelele, depinde din ce zonă geografică îmi primesc apelul). Aș vrea să mă țină și cuvintele la fel de bine”. Uneori îmi spun că nu mă mai duce nici capul – noroc că încă mă țin picioarele. Uneori stăteam ore în șir în fața unei coli albe și îmi răsuna în cap un singur cuvânt-poruncă: “Scrie! Scrie”! “Ce păcatele mele să scriu”?! Și vocea nevăzută îmi răspundea: “Fie, păcatele, dar scrie”! Prefer să mă rezum la confesiuni superficiale. Uneori îmi este teamă să mă privesc; uneori nu mai vreau să privesc nici în mine. Deja știu ce aș vedea. Tot timpul pe care l-am avut la dispoziție mi l-am pierdut îmbătrânind. A trecut prea mult de când nu am mai văzut, scris cu mână tremurândă pe albul unui perete de crâșmă, “rock, mătușă”! Deși am îmbătrânit împreună, uneori mi se pare că până și muzica își pierde timpul cu mine; și ajungem să ne confundăm. Ce spuneam? Ah! Rock, mătușă!

Rațiuni de personaj

         Deși spuneau unii că tăcerea este de aur, am urât-o întotdeauna și niciodată nu mi-am însușit cu tărie principiul “dacă tăceai, filosof rămâneai”. Se mai spunea și că mai bine taci și dai impresia că ești prost decât să deschizi gura și să înlături orice dubiu. Nu, niciunul dintre principiile mai sus enunțate nu îmi este cu adevărat familiar, niciuna dintre aceste credințe nu îmi este pe deplin însușită și tăcerii de multe ori găsesc că îi este preferabil orice – inclusiv, așa cum mi s-a reproșat nu de puține ori, “fluieratul în biserică”. Mai degrabă mă înspăimântă tăcerea decât să îmi provoace plăcere, și până și plăcerea pe care mi-o provoacă mă înspăimântă. Poate sunt fricos, poate sunt incapabil să fiu tăcut – poate mă tem că va veni o vreme în care nu voi mai putea să fac nimic altceva decât să tac și încerc să îmi umplu tăcerile cu vorbe atata timp cât îmi va sta în putință.

          Să îmi umplu tăcerile cu vorbe… deși uneori mi se întâmplă să mă întreb cu ce să îmi umplu vorbele. Pentru că se întâmplă ca vorbele goale să trezească neîncredere, să stârnească râsete, să provoace dezgust – iar cel de la care pornesc să fie asemănat lor, chiar asimilat lor, să fie considerat la rândul lui gol. Mă înspăimântă oamenii goi – cadavre umblătoare incapabile să mai simtă bucurie sau tristețe, absorbite exclusiv de nevoia lor de a se afunda în mormânt. Mi se par ciudați oamenii care își sapă singuri groapa, nerăbdători să se arunce în ea. Deși, nu de puține ori, mi-am spus că totul este minciună. Nimeni nu vrea să moară; nimeni nu vrea să fie gol și nici singur. Mă contrazic – așa îmi place să o fac și o voi face mereu. Goliciunea este de dorit, mai ales când este atributul trupului unei femei. La ce altceva ar fi bune? Ele, trupurile lor…

Scurt

          Mâine poate voi scrie despre oameni; sau, poate, despre neoameni. Poate mâine nici nu voi mai scrie, doar ca să îmi amintesc poimâine că vreau să o fac. Pentru că, spun unii, amintirea este prețioasă chiar și atunci când pe ea se așterne rugina. Oameni nebuni, de parcă un cuțit ruginit nu poate să taie!

Părți bune, părți rele etc.

          Poate pentru unele persoane este bine că am îndrăznit, într-un fel: mi-am luat lumea în cap. Am fugit dintr-un colț în altul, m-am împiedicat, m-am uimit că există lucruri care pot să doară; m-am ferit, mi-am continuat drumul, m-am ascuns în măruntaiele lumilor uitate ca și cum m-aș fi căutat pe mine acolo, de parcă nu aș fi fost tot timpul cu mine. Într-o noapte îmi puneam o întrebare – asta este partea bună, din fericire mi-am regăsit întrebările și disponibilitatea la ele: este nevoie de slăbiciune sau de putere ca să îți iei lumea în cap? La fel mă întrebam cândva dacă scrisul denotă tăria sau slăbiciunea, curajul sau lașitatea. Și pentru că nici până în prezent nu am găsit răspunsul m-am lăsat purtat de pași pe calea compromisului. Până și scrisul poate să fie un compromis, pentru că unele rânduri, pe cât de plăcute pot să fie, pe atât de mult pot să doară.

          Poate că scrisul presupune neapărat suferință, dar oamenii puternici au capacitatea de a o ocoli. Și atunci mă întreb dacă nu cumva cuvântul nu rămâne decât celorlalți, celor slabi, tremurânzilor, bolnavilor în suflet, lamentatorilor și lașilor. În fuga mea mă simt puternic pentru că îndrăznesc să îmi înfrunt tot mai mult amintirile, am puterea să le dau curs și să le las să se transforme în chinuri și zâmbete. Și chiar dacă spun că îmi găsesc puterea de a scrie, îmi simt de multe ori degetele tremurânde, înghețate de suflul morții mele, a morții ideilor, a morții în general. Împreună cu oamenii mor lumi – asta este partea proastă. Și împreună cu conturarea ideilor nu se poate să nu se simtă suflul rece al morții, pentru că de la stadiul de ideal totul ia formă, iar moartea nedefinitului capătă formă și, în definitiv, viață. Moartea ajunge naștere, nașterea poate să fie considerată moarte și, în cele din urmă, talerele balanței ajung să nu se mai încline în nicio parte, dimpotrivă, să devină înspăimântător de echilibrate. Poate că asta este partea bună – oamenii trebuie să își accepte spaimele și să le înfrunte. Și după aceea? Cine știe, poate să renunțe să mai fugă și să redevină ceea ce au fost sortiți să fie; chiar dacă fiecare se construiește pe sine împreună cu soarta sa.

Rațiuni și vise

          Coborâsem de pe culmile visului, din grădinile verzi ale Paradisului în mijlocul umanității. Zburasem; zburasem peste hăuri, peste munți, peste ape, cu viteza celui care uită să se mai uite în jos – nu de spaimă că ar putea cădea, ci pentru că lucrul pe care îl urmărește îl urcă, urcă mereu, ridicând, rarefiind atmosfera, ucigând temerile și dezlănțuind visul. Pe vremea în care eram un simplu pesimist aș fi îndrăznit să spun că visul nu este altceva decât o slabă irigare a creierului. Pentru că raționalul nu poate decât să stabilească scopuri, să își impună realizări, dar nu permite să se viseze la ele. Asta este proabil ciudățenia umană, și slăbiciunea trupului, pentru că dacă sângele ar reuși să irige în același timp la aceeași intensitate fiecare venă, fiecare arteră, visul nu ar mai exista. Atunci doar am gândi, am prioritiza, am teoretiza, am stabili și am zbura mai puțin. Ne-am urmări scopurile mergând, alergând, târându-ne, agățându-ne de ele cu unghiile, cu dinții, cu speranța, cu tăria – acea tărie care poate să spună mereu “sunt prea puternic să renunț”; cu tăria aceea care ne-ar turna în trup slăbiciunea – slăbiciunea de a visa. Mi se pare ciudat, uneori, cum nu mai înțeleg nimic din tot ce înseamnă viața. Mi se pare ciudat cum unii se exclud din viață în numele visului și cum alții se exclud din vis în numele vieții. Și mi se mai pare ciudat cum viața și visul ajung, în unele stadii, să se excludă una pe cealaltă, deși sunt voci ridicate care afirmau cu tărie că viața fără vis nu înseamnă nimic.

         Mă gândeam să plec. Mă gândeam să plec din grădinile Paradisului caracterizat de viață veșnică și să mă întorc pe alte culmi, restructurat pe alte baze, mai raționale, mai stabile, pentru că mai mult decât viața, poate să prăbușească visul. Și, plimbându-mă printre oameni ca un răstignit căruia încă nu i se văd rănile, am întrebat în stânga și în dreapta dacă mai crede cineva, și dacă mai crede, în ce. Începeam să mă înspăimânt tot mai mult, și mi se făcea dor de Grădinile mele, de speranțele mele, de vise, de visuri, de dușmanul cel mai cumplit pe care mi l-am putut face vreodată – speranța. Începeam să sper că în siguranța văzduhurilor mele, în singurătatea lor, îmi voi recăpăta puterea de a face minuni. Și luându-mi din nou zborul, mi-am amintit că odată, cu nici nu mai țin minte ce ocazie, un om îmi spusese prin intermediul slovei că preferă nebunia experienței vieții; că viața poate să întristeze, pe când nebunia poate să înveselească. Mi-am luat zborul din nou și abia atunci, făcând-o, mi-am regăsit puterea de a râde.