Contururi (sau conturări) de personaj

          Astăzi m-am îndrăgostit. O cheamă Denisa. Încercasem să îmi limpezesc mintea și apele, de aceea m-am oprit la o bere. Nu mâncasem nimic toată ziua, dar foamea pe care o simțeam era de altă natură decât fiziologică. Deși s-ar putea spune că și înfometările sufletului au, în felul lor, natură fiziologică. Până la urmă nu știu dacă am dreptate sau nu, mă simt prost și îmi era foame de sete. Știi, uneori când mă hrănesc cu prea multă sete mi-o sting cu alcool, pentru că nimic altceva nu mă potolește. Și totuși…

          “De ce ești trist”? mă întreabă. “Se vede”? răspund. Îmi zâmbește și îi zâmbesc. O iau în brațe cu privirea și o strâng la piept ca și cum mi-ar fi fost ultima salvare. Sau poate alcoolul îmi era salvarea și ea era sirena. Am strâns-o în brațe și după ce m-a întrebat cum mă cheamă, dar altfel, cu zâmbetul pe buze, cu privirea adâncită în a ei, cu speranța că tot ce se va întâmpla între noi va fi doar deșertitudine. “Am o problemă”, i-am spus. Și atât. Am vorbit despre altceva, despre altele, despre ea, despre mine, despre noi mai târziu. Nu am mai avut nici probleme și nu m-am simțit nici rău. Am fost doar eu, așa cum trebuia să fiu. Trecându-mi privirea prin ochii ei până în adâncimile sufletului mi-am spus că problema și răul sunt noțiuni distincte, pentru că dacă problema macină, răul distruge. Răul sugrumă irevocabil, pe când problema provoacă refuzul în fața asfixierii. Nu îmi mai amintesc dacă i-am spus ceva sau nu, doar am afirmat cu tărie că problema și răul sunt noțiuni distincte, sunt trăiri diferite, chiar dureri diferite. Promițându-mi să nu uit să o aștept acolo unde mi-a spus m-am hotărât că fără probleme ne-am plictisi; sau poate așa susțin eu pentru că nu mai am probleme și pentru că în jurul meu nu mai există nimic rău. Poate susțin așa pentru că am învățat că orice problemă are cel puțin o soluție, pe când orice rău nu trebuie decât să fie tăiat de la rădăcină. Da, dacă aș fi profet aș propovădui nu dumnezeirea și nici blândețea, ci radicalitatea. Sunt oameni care merită să aibă probleme; sunt oameni care merită să își ducă răul în spate. Și, dacă vreunul îndrăznește să se plângă, să își suspine sau să își căineze soarta, ar trebui nu să fie bătut cu pietre ci să i se râdă în față. Uneori sursa tuturor problemelor este femeia, iar atunci când problema se transformă în rău, când veninul se permanentizează în rană, nu este vina șarpelui care mușcă ci a aceluia care nu a zdrobit mai din timp capul șarpelui. În realitate, uitând de parabole, capul femeii nu trebuie zdrobit niciodată; ar spune unii, pentru că oricum nu o duc decât picioarele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s