Confesiuni scurte

          În ultima vreme m-am hotărât să nu dau deloc dreptate celor care mă căinează. Pe unde merg, indiferent de cât beau, mi se spune același lucru: “ești de admirat, este greu să scrii; este greu să faci ce faci tu”. Nu, nu este adevărat. Inconștiența este cea mai ușoară dintre atitudini și de multe ori este chiar dezirabilă. Eu ce să fac?! Îmi dă mâna, mă ține cureaua să fiu inconștient și, dacă am avut vreodată gânduri, planuri, dorințe de a mă așeza și de a intra “în rândul oamenilor”, le-am lăsat în spate. Mi se deschide un drum înainte, unul singur pe care m-am hotărât să pășesc cu încredere și cu bucurie, cu atât mai mult cu cât sunt admirat pentru pașii mei. Și să nu se simtă nimeni lezat că îmi permit să mă disociez, să emit opinii pe care le pun pe umerii personajelor mele, hotărât să nu ajung să îmi asum responsabilitatea pentru ceea ce spun. Este frumos și este ușor, așa am învățat. Este ușor să susții ceva și atunci când trebuie să aperi, să demonstrezi, să dovedești, să arăți, să te ascunzi după cea mai simplă scuză dintre toate: “nu, nu cred eu, erau lucruri care trebuiau spuse pentru ca situația să pară plauzibilă”. În scris omul poate să fie orice și oricât. Poate să dea tot și poate să nu dea nimic. Poate să viseze și poate să renunțe fără să afecteze pe cineva. Deși, dacă m-ar lua cineva în seamă, ar putea să îmi arunce în față, cu dispreț zdrobitor, că nu sunt deloc scriitor, că practic doar impostura. Scriitorul ar trebui să scrie tocmai ca să afecteze, să influențeze, să educe (deși s-ar putea ca spunând asta să par doar prețios). Adevărul este că scriitorul trebuie să fie ciocanul, iar cititorul să fie nicovala. Nicovala aceea care țipă ascuțit, care vibrează a revoltă sau a admirație – în funcție de puterea loviturii. Mă îndepărtez de la subiect… Mă întreba cineva ce intenționez să fac, de parcă nu ar ști. Să scriu; să scriu și apoi să mor (poate chiar cu cărți neterminate), pentru că de altceva nu voi mai avea timp. Și astăzi, sub razele mângâietoare ale unui soare înduioșat, m-am hotărât asupra încă unui lucru pe care îmi voi dori să îl scriu: “Povestea celor două L-uri” – singurele femei care m-au iubit cu adevărat vreodată chiar dacă eu, iubind să fiu iubit, m-am depărtat de ele.