Sentimentele cumpănite ale unui om oarecare

         Plecasem în căutare. Începusem să caut ceea ce îmi lipsea de mult și nu știam unde pot să găsesc. Poate că, îmi spuneam, îmi lipsește speranța, sau poate că absolutul. Poate că îmi lipsesc amândouă deopotrivă și încă multe altele, precum un vis, o disperare, un gând, o vorbă. Cum, cum îi poate lipsi cuiva o vorbă, mai ales în condițiile în care vocabularul este atât de bogat?! Mie îmi lipsea. Multă vreme mi-au lipsit vorbele pentru că se împleticeau și se pierdeau dinainte să îmi iasă pe gură. Dinainte să reușesc să îl rotunjesc și să îi dau formă, cuvântul mi se rătăcea în laringe și se transforma fie în icnet, fie în strigăt. Când îmi lipsea cuvântul nu îmi lipsea disperarea. Când îmi lipsea disperarea nu îmi lipsea niciodată ideea. Când îmi lipsea ideea nu îmi lipsea niciodată dorința. Și am dus-o tot așa, mereu lipsindu-mi câte ceva, dar capabil să mă revolt și să caut să îmi acopăr golurile. Mă simt de multe ori ca o divinitate iubitoare care încearcă, dorește, caută să se cuprindă pe sine însăși în toate sferele ei, în toate straturile unei lumi pe care o crează, pe care o întrupează, în care se ascunde cu unicul scop de a viețui, de a trăi. Îmi doream să trăiesc, chiar și atunci când lumii mele îi lipsea perfecțiunea, și îmi doream să o stăpânesc, să o posed, chiar și atunci când încă nu îi născusem trupul decât în imaginație.

          Imaginația era lumea în care mă înălțam, deși însetat mereu încercam să mă nasc din ea, înafara ei. Și reușeam, uneori, eșuam, alteori, în funcție de cât de puternic îmi era edificiul, de cât de puternică îmi era credința – credința în mine. Credința în puterile sale este cea mai bună armă a fiecăruia chiar și împotriva nisipurilor mișcătoare ale disperării. Poate disperarea nu este altceva decât voința neîmplinită de putere. Iar puterea… Aici îmi vine să râd. Oare cum aș putea defini puterea? Puterea este un secret; un izvor care, la un anumit moment, poate să curgă din altă parte, din ochi care privesc și ne transformă sufletele în albie. În albie pentru râuri de lacrimi, în albie de energie, în albie de porci. Puterea vine de oriunde, atâta timp cât este dorită. Mereu mi-am spus, însă, că puterea de a renunța nu este altceva decât slăbiciune. Slăbiciune și disperare. Deși nu fac casă bună, cândva Puterea s-a întâlnit cu Renunțarea. Și a învins-o, pentru că Puterea rămâne, Renunțarea este cea care pierde întotdeauna; iar eu nu m-am mai pierdut nicio clipă, niciodată, de ea, de puterea mea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s