Grotesc

                Îmi impusesem să aștept. Dacă m-ar întreba cineva de ce nu știu dacă aș avea curajul să dau răspunsul. Uneori am îndrăznit să mă întreb pe mine și s-ar putea să mă fi înspăimântat. Așa că am făcut cu oamenii, nu așa cum aș fi dorit eu să fac – am evitat raționamentul și am preferat concluzia. Fără să fi preferat așteptarea, îmi impusesem să aștept. Să aștept atât cât este nevoie, să trec de limitele oricărei nevoi îndrăgindu-mi așteptarea, înfruptându-mă din ea, întărindu-mă cu ea, refuzând să îmi recunosc slăbiciunile și preferând ceea ce urma să devin celui care eram cu adevărat. Poate că în așteptare ședea însăși speranța mea, nicidecum în împlinirea așteptării. O știe toată lumea – speranța este unul dintre motoarele vieții, poate cel mai de seamă. Mă hotărâsem să aștept, deci, chiar dacă în jurul meu vedeam semnalele zădărniciei și lumea îmi atrăgea atenția că nimeni nu poate să trăiască în cuprinsul dorințelor imposibile. Doar că eu, probabil în idealismul meu, sau marcat doar de plictis, mi-am spus că sunt deosebit. Așa îmi spuneau și gurile rele, cu șoapte veninoase de femeie, că sunt altfel, că pot să îmi împlinesc visul numai dând dovadă de tărie. Eu, asumându-mi tăria văzduhurilor visului, credeam, credeam în tot ce îmi spuneam, în tot ce îmi doream, credeam atât de mult în mine încât dacă cineva mi-ar fi spus că imposibilul este doar imposibil, nicidecum un obstacol care să fie depășit, i-aș fi râs în nas. Mă simțeam înarmat cu tot ce îmi trebuie, îmi acoperisem chiar și ochii cu vălul nebuniei și mergeam înainte, alergam, zburam și mă târam fără să mai am vreme să îmi trag sufletul; urmăream imposibilul pentru a îl provoca la lupta imaginară din care urma să ies învingător – nu om, nici supraom, nimic supranatural, doar Acela care și-a împlinit destinul. Priveam mereu în față, în ochii idealului și fiecare zi începută era o urmărire continuă și obositoare; îmi urmăream adversarul care continua să fugă, să se ascundă, să nu îndrăznească să mă înfrunte în câmp deschis. Dar oricât îmi era de greu, nu renunțam. Nu făceam nimic care să mă slăbească, nu visam nimic care să mă tulbure, mă simțeam invincibil și de nemișcat de pe făgașul pe care o apucasem. Mă simțeam eu – eu celălalt, acela care atunci când crede în ceva este în stare să se încăpățâneze. Îmi plăcea drumul meu nu numai pentru că îl iubeam ci și pentru că îmi place să mă încăpățânez, mai ales când trebuie să lupt și pentru mine, și cu mine. Cu fiecare zi care trecea îmi urmăream nemurirea. O căutam forțându-mi destinul, supunându-l mie în loc să mă supun eu lui. Până când, într-o zi, în goană nebună, am ajuns în câmp deschis. Atunci vălul nebuniei mi s-a ridicat de pe ochi; idealismul mi s-a părut că se cutremură; speranța mi s-a părut deșert, iar dușmanul meu, acela pe care îl urmărisem de atâta vreme nu era nicăieri. Eșecul meu se ascunsese de mine. În loc să mă înfrunte își trimisese aliatul să mă cuprindă. Așa se întâmplă mereu – nu eșecul este cel care învinge ci disperarea. Disperarea aceea care se insinuează în sufletul nebunului care, părăsindu-și delirul, constată stupefiat că în lumea sa nu mai există nici măcar o moară de vânt.

2 comentarii la “Grotesc

  1. morile de vânt se refac şi din nimic, dacă imaginaţia noastră vrea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s